Archive for Martie, 2009

Socrate, un gânditor creştin înainte de creştinism

Marţi, Martie 31st, 2009

Moartea lui Socrate, pictată de Jacques-Louis David – Metropolitan Museum of Art, New York

Socrate, un gânditor creştin înainte de creştinism

Adrian AGACHI

Sambata, 28 Martie 2009

„Stăpânirea pe care o avea asupra patimilor trupeşti este mereu subliniată. Rareori bea vin, dar când se întâmpla să o facă, dovedea pe oricine şi niciodată nu a fost văzut beat. În iubire, chiar şi când ispitele erau maxime, rămânea «platonic», dacă e să-i dăm crezare lui Platon. A fost un om desăvârşit: în dualismul dintre sufletul ceresc şi trupul pământesc dobândise o stăpânire deplină a sufletului asupra trupului. Dovada supremă a acestei stăpâniri este nepăsarea sa faţă de moarte.“ Cuvintele acestea îi aparţin marelui filosof englez Bertrand Russell. În minunata sa carte „Istoria filozofiei occidentale“, în 2 volume, el prezintă vieţile gânditorilor importanţi ai omenirii. La începutul acestei istorii, primul filosof prezentat este Socrate. El merită atenţia noastră, fiind considerat un gânditor creştin înainte de creştinism. Viaţa sa ne poate edifica dacă această opinie este corectă sau nu.

Socrate s-a născut în Atena în jurul anului 470 î.Hr. Mama sa, Phainarete, era moaşă, iar tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Socrate a urmat cursul studiilor oricărui tânăr din vremea sa şi a învăţat gramatică, muzică, geometrie. Eforturile minţii trebuiau combinate cu cele ale trupului în Atena acelui moment. După finalul războaielor medice, suferind pierderi, populaţia Atenei era într-o perioadă de refacere. Ulterior, după terminarea acestor cursuri, Socrate a avut parte de două îndrumătoare total opuse din punctul de vedere al caracterului. Aspasia din Milet era o curtezană, iar Diotima din Matineea, preoteasă. Aspasia l-a învăţat pe Socrate că dragostea îi face pe oameni mai buni şi aceasta trebuie să fie legea şi măsura vieţuirii dintre oameni. Platon precizează că Aspasia dispunea de o elocinţă deosebită. Diotima din Matineea i-a sădit lui Socrate respectul faţă de divinitate. Ea apare ca personaj în Banchetul de Platon, unde povesteşte naşterea lui Eros, zeul iubirii.

Soldatul filosof

Puţini oameni ştiu că Socrate nu a fost doar un filosof priceput, ci şi un soldat experimentat. Astfel, Socrate a participat la trei campanii militare. Slujea în armată ca infanterist. La asediul Potideei, petrecut între 432 şi 429, îi salvează viaţa lui Alcibiade, iar în lupta împotriva tebanilor de la Delion, în 424, îi salvează viaţa lui Xenofon. Doi ani mai târziu, în 422, participă la asediul oraşului Amfipolis. Xenofon relata despre Socrate: „M-a întrecut nu numai pe mine, în îndurarea muncilor militare, ci şi pe toţi ceilalţi. Ori de câte ori, din cauza întreruperii legăturilor undeva, eram siliţi să ajunăm, cum se-ntâmplă la război, nimic nu erau ceilalţi pe lângă dânsul în privinţa rezistenţei. Cât priveşte modul cum răbda asprimea iernii, făcea adevărate minuni. Am avut multe prilejuri să-l văd, dar odată mi-aduc aminte că era pe un îngheţ înspăimântător; toţi ceilalţi sau nu ieşeau din case, sau, dacă vreunul se încumeta să iasă, îşi lua cele mai năstruşnice veşminte, cea mai călduroasă încălţăminte, înfăşurându-şi picioarele fie cu postav, fie cu blăniţe de miel. Socrate a ieşit cu dânşii având aceeaşi haină pe care o purta obişnuit şi înainte; şi a ieşit desculţ şi a umblat pe gheaţă mai lesne decât cei încălţaţi. Soldaţii se uitau cam urât la el, ca la unul care le-ar arăta dispreţ.“ Nu dispreţ voia să le arate Socrate, ci cât de puţin preţuia el grija trupului.

Gânditor neîntrecut

Oracolul din Delfi, întrebat care este cel mai înţelept dintre oameni, a răspuns: Socrate. Nu era doar cel mai înţelept, ci şi cel care gândea cel mai mult dintre toţi. În timp ce majoritatea atenienilor preferau să petreacă în ospeţe lungi şi dese, Socrate prefera să gândească. Uneori, enorm de mult. „Într-una din zile s-a întâmplat un lucru demn de auzit. Socrate începu a sta pe gânduri într-un loc şi rămase acolo în picioare, meditând, chiar din revărsatul zorilor. Apoi, cum nu se lămurea asupra obiectului cercetării sale, nu s-a mai urnit din loc, ci a stat reflectând mai departe. Şi se făcuse miezul zilei şi oamenii se uitau la dânsul, minunându-se, şi-şi spuneau unul către altul că Socrate stătea în acel loc din zori, meditând la te miri ce! Şi când unii dintre cei ce-l văzuseră îşi sfârşiră, către seară, lucrul, după ce mâncară, îşi scoaseră afară paturile de campanie (era vară atunci), atât ca să se culce la aer, cât şi spre a urmări dacă Socrate rămâne şi noaptea acolo. Iar el rămase până se făcu ziuă şi apăru soarele. Atunci zise întâi o rugăciune şi apoi se făcu nevăzut“ (Platon, Banchetul, 220). Nu putem şti la ce s-a gândit Socrate o zi şi o noapte întreagă. Cert este că la nici un filosof nu mai întâlnim această aplecare spre meditaţie şi cugetare. Toţi marii gânditori au cugetat mult, dar foarte puţini asemenea lui Socrate.

Metoda dialectică

Socrate obişnuia să aducă oamenii la cunoaşterea de sine pe calea dialogului. Socrate obişnuia să stea de vorbă cu tinerii, deoarece era foarte dezamăgit de alegerile politice din cetate. Uneori, conducătorii erau desemnaţi prin tragere la sorţi şi orice incapabil putea ajunge să conducă Atena. De aceea, Socrate începea, de regulă, prin a întreba unde trebuie să meargă pentru a-şi repara încălţămintea. Cineva răspundea că, în mod normal, la cizmar. Socrate continua cu întrebări legate de repararea mobilei, a hainelor şi a altor lucruri. De fiecare dată urmărea un răspuns pueril. În cele din urmă, venea marea întrebare: „Corabia statului cine trebuie să o repare şi să o conducă?“. Astfel începea Socrate educaţia tinerilor. Îi punea să înveţe, să caute cele mai bune metode şi să îşi facă sarcinile cu profesionalism şi pasiune. Corabia statului nu putea fi lăsată pe mâna oricui.

Procesul raţiunii înţelepte

Mulţi invidiau metodele lui Socrate. În cele din urmă, trei atenieni s-au ridicat împotriva lui şi l-au dat în judecată. Cei trei erau: Meletos, un poet obscur, Lycon, un retor mediocru, şi Anytos, un tăbăcar bogat. Acuzaţia era următoarea: „Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea“. Socrate a respins toate acuzaţiile. De nerecunoaşterea zeilor putea fi acuzat şi Aristofan, ale cărui comedii se jucau atunci prin cetate. Introducerea divinităţilor noi era o simplă invenţie, iar coruperea tinerilor nu se putea dovedi în nici un fel. Durerea lui Socrate nu era pricinuită de faptul că era acuzat la 71 de ani şi îi era cerută moartea după atâtea sacrificii pentru Atena. Durerea cea mai mare o constituia ideea unei morţi pe nedrept care păta istoria dreptăţii în Atena. „Am de gând să vă mai spun unele lucruri care vor stârni poate şi strigăte; eu vă rog, nu faceţi asta. Să ştiţi bine că, dacă mă veţi osândi la moarte ca fiind astfel precum v-am spus că sunt, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă înşivă. Mie, nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor aduce vreo pagubă, căci n-ar putea. Nu cred că dreptatea divină a hotărât să fie un ins mai bun oropsit de unul mai rău. Aş putea fi osândit la moarte, aş putea fi surghinuit, mi s-ar putea răpi cinstea cetăţeniei, lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că mult mai mare nenorocire e să faci decât să înduri o nedreptate, cum este aceea ce se încearcă acum să se facă, adică să se omoare pe nedrept un om“. Socrate nu ţinea deloc la onoarea sa, nu se considera o persoană căreia merită să i se facă o favoare, lăsându-i-se viaţa. Sufletul său era lipsit de viclenie.

Proorocia lui Socrate

Socrate a fost declarat vinovat de 281 dintre judecători şi nevinovat de 278. Conform legii, putea propune o pedeapsă în bani în schimbul păstrării vieţii. Socrate propune o pedeapsă în valoare de 30 de mine, o sumă relativ măruntă. Judecătorii au privit acest gest drept o ofensă adusă tribunalului. L-au condamnat din nou la moarte, cu 80 de voturi diferenţă. Socrate îşi va bea cupa plină cu otravă făcută din cucută. Înainte de a face acest gest, ţine un ultim discurs atenienilor. Aici se vede întreaga nobleţe a acestui om care a fost creştin întru toate şi căruia nu i-a lipsit decât botezul pentru a fi considerat un creştin desăvârşit. „Acum vreau să vă proorocesc vouă, celor care m-aţi osândit, căci mă aflu, într-adevăr, în clipa în care oamenii obişnuiesc să proorocească, şi anume atunci când se află în faţa morţii. Vă spun deci, vouă, oameni care mă trimiteţi la moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea decât cea la care m-aţi osândit pe mine. Dacă vă închipuiţi aşadar că, ucigând oameni, veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăţi drept, atunci nu judecaţi bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi mai frumoasă şi mai uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii cât mai bun tu însuţi.“

Postat in Cultura | 1 Comment »

Lansare de carte la Bucuresti

Miercuri, Martie 11th, 2009

Unul dintre cei mai importanţi filozofi ai celei de a doua jumătăţi a secolului XX lansează o carte la Bucuresti

‘Principalele curente ale marxismului. Fondatorii’, primul volum al trilogiei filosofului polonez Leszek Kolakowski, va fi lansat, luni, 23 martie, la sediul Institutului Cultural Roman din Capitală. Cu această ocazie, va avea loc o dezbatere la care vor participa Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Roman, Vladimir Tismăneanu, profesor, Universitatea din Maryland, SUA, preşedintele Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, şi Cătălin Avramescu, profesor, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea din Bucureşti. Leszek Kolakowski este unul dintre cei mai importanţi filozofi ai celei de a doua jumătăţi a secolului XX. El consideră că marxismul a fost cea mai importantă fantasmă a veacului trecut, ‘o idee care a pornit de la umanismul prometeic şi a culminat in tirania monstruoasă a stalinismului’. Trilogia sa ‘Principalale curente ale marxismului’ este considerată unanim de specialişti drept ‘o lucrare indispensabilă pentru inţelegerea istoriei intelectuale a marxismului european’

Postat in Cultura | Fara comentarii adaugate »

Nae Ionescu – Curs de teorie a cunostintei (4-6)

Miercuri, Martie 11th, 2009

Versiune on-line prin bunăvoinţa doamnei Anca Irina Ionescu

http://biblior.net/curs-de-teorie-a-cunostintei/i-introducere-in-problematica-teoriei-cunostintei.html

4. Dar revenim la obiecţiunea pe care am făcut-o adineauri, tocmai ca să arăt că numele de teoria cunoştinţei în româneşte este un nume neprecis. În limba germană se zice: der Erkenntnistheorie. Trecând în limba română, a devenit sau teoria cunoştinţei, sau teoria cunoaşterii. Sensul nu este precis. Sunt cugetători cari vorbesc de una, cum sunt alţii cari vorbesc de alta. Este adevărat că adeseori preferinţele acestea sunt mai mult de sonoritate. Dar v-am arătat că există şi o fundare în fapt a acestor preferinţe. Prin urmare, dacă voim în adevăr să înglobăm într-un singur tot de cercetare şi cunoaşterea, şi cunoştinţa, deşi numele este ceva cam barbar, aş prefera să-i zicem epistemologie, cum îi zic englezii, sau gnoseologie, cum îi zic italienii. În această gnoseologie sau epistemologie, noi cercetăm problema cunoştinţei în legăturile ei cu realitatea.

Dar însăşi punerea în problemă, aşa cum am făcut-o noi, indică numaidecât perspectiva aceasta pe care o deschidem noi asupra cunoştinţei. De îndată ce cunoştinţa trebuie studiată în legătură cu realitatea, veţi înţelege numaidecât că trebuie să ne întrebăm: în ce măsură cunoştinţa noastră ne reprezintă realitatea; adică, în ce măsură cunoştinţa noastră se mulează pe realitate. Cu alte cuvinte: este cunoştinţa noastră adevărată sau nu?

5. D-voastră ştiţi că problema adevărului este o problemă de logică şi dintr-o dată auziţi acum – acei cari nu cunoaşteţi acest punct de vedere, care, de altfel, nu este numai al meu – că problema adevărului nu intră în logică, ci în teoria cunoştinţei.

Evident, de îndată ce admitem despărţirea aceasta între logică şi teoria cunoştinţei, trebuie să admitem şi despărţirea sau trecerea aceasta a problemei adevărului de la logică la teoria cunoştinţei, pentru simplul motiv că logica, considerând cunoştinţa în ea însăşi, independent de tot ceea ce există, şi de timp şi de spaţiu, adică de formele realităţii concrete, nu poate să ne spună dacă cunoştinţa noastră este adevărată. Logica poate să ne spună cel mult dacă o cunoştinţă a noastră este corectă, dacă o încheiere pe care o tragem noi este justă, adică dacă este făcută după toate regulile artei – atât şi nimic mai mult.

Ce înseamnă a face însă un raţionament după regulile artei – raţionament care poate să fie bun sau rău? Se întâmplă uneori ca raţionamentul să nu fie făcut după toate regulile logicei şi totuşi să fie bun, adică să corespundă realităţii. Prin urmare, propriu-zis, problema aceasta a realităţii nu poate să intre în logică, ea trebuie să intre în teoria cunoştinţei, care pune în adevăr problema realităţii.

Dar tocmai pentru că teoria cunoştinţei pune în adevăr problema realităţii, prin aceasta ea însăşi îşi creează alt grup de probleme. Cunoştinţa este ceva care ne spune altceva despre [un] alt ceva. Sunt, prin urmare, o mulţime de ceva-uri aci.

Ce însemnează aceasta? Însemnează că teoria cunoştinţei pleacă de la anumite lucruri date. Când ni se spune că cunoştinţa se referă la un obiect în afară [de] el însuşi, noi presupunem existenţa unui obiect în afară de noi şi în afară de conştiinţa noastră – o presupoziţie pe care noi o găsim de fapt când începem teoretizarea. Şi atunci, teoria cunoştinţei trebuie să facă şi această operaţie, în afară de aceea de a studia valoarea cunoştinţei, de a descoperi cari sunt diferitele presupoziţii pe cari le facem noi atunci când trăim procesul de cunoaştere; altfel spus, cari sunt condiţiunile preexistente acestei cunoştinţe, cari sunt elemente[le] asupra cărora nu putem să discutăm aşa mult, dar cari, totuşi, fac parte integrantă din toată fabrica aceasta a noastră spirituală, al cărei fabricat este tocmai cunoştinţa.

În afară, cunoştinţa se raportează la realitate. Dar până la ce limită putem să împingem noi această pătrundere a cunoştinţei în realitate? Aceasta constituie un alt grup de probleme. Grupe de probleme mai sunt şi altele, pe cari fără îndoială că o să le studiem, dar cari – ţin să vă spun de la început, ca să înţelegeţi şi spiritul în care vreau să fac acest curs – nu se deduc după un criteriu oarecare. Nu există un criteriu logic de despărţire a acestor probleme, a acestor grupuri de probleme, ci pur şi simplu un criteriu empiric de observaţie.

Cum le vom împărţi? Câte grupe vom avea? Dintru început nu putem spune nimic. Trebuie să le vedem pe toate câte sunt şi în toate problemele cari sunt trebuie să facem grupările pe cari structura lor intimă ni le impune.

6. Prin urmare, metoda pe care o întrebuinţez eu şi pe care am întrebuinţat-o, de altfel, şi la logică – deşi de către unii a fost întovărăşită, poate, de oarecare ridicare din sprâncene -, metoda pe care o întrebuinţez eu în încercarea mea de a teoretiza asupra filosofiei, este o metodă empirică; aceasta nu pleacă nici de la principii apriorice, nici de la idei preconcepute, ci pur şi simplu de la constatări asupra realităţii, aşa cum este ea în viaţa noastră şi tot aşa cum o trăim noi.

Din moment ce materialul pe care îl studiem este în faţa noastră, când nu putem decât să observăm acest material, să-l descriem sau să-l clasificăm, din acel moment nu facem o ştiinţă deductivă, ci pur şi simplu o operaţiune empirică. De aceea, vă spun, metoda pe care o voi întrebuinţa în această expunere pe care o fac înaintea d-voastră în cursul acestui an este metoda empirică, fiind singura care pleacă de la realitate şi care, prin urmare, prezintă de la început toate garanţiile că vorbim despre realitate şi nu despre altceva.

Postat in Cultura | Fara comentarii adaugate »

Asimetricul Univers, cere o explicaţie diferită

Marţi, Martie 10th, 2009

Asimetricul Univers, cere o explicaţie diferită

Scris de Popescu Alexandru pe 30 Decembrie 2008 (Marţi). Ultima actualizare pe 05 Ianuarie 2009 (Luni)

Atenţie, deschide într-o fereastră nouă.

Un studiu publicat pe 16 decembrie în "Physical Review Letters" caută să explice de ce jumătate din cer pare să aibe mari abateri de la temperatura medie a radiaţiei cosmice de fond, rămăşiţă caldă lăsată de Big Bang. Cercetarea este efectuată de un grup de oameni de ştiinţă, cosmologi şi astronomi ce işi petrec mare parte a timpului analizând diferenţele din arhitectura cosmică.

Asimetricul Univers, cere o explicaţie diferită

Distribuţia disproporţională a temperaturii poate furniza noi idei despre momentele timpurii ale Universului, când cosmosul suferea scurte dar enorme creşteri, ajungând de la scară atomică la dimensiunile unui teren de fotbal în doar o fracţiune de secundă. Aceasta poate sugera distribuţia galaxiilor de pe cerul de astăzi, şi poate expune subtilele variaţii legate de diferenţele din acele momente.

Cercetătorii ştiu din 1992 că radiaţia de fond variază cu mici diferenţe de temperatură. Aceste pete, calde şi reci, marchează fluctuaţiile în densitatea Universului tânăr, ca în final să dea naştere populaţiei de galaxii ştiute astăzi. Aceste fluctuaţii au fost descoperite în 1989-1990 de către satelitul COBE, primul satelit dedicat Cosmologiei, adică studiul Universului în ansamblu. Abia atunci Cosmologia a devenit ştiinţa adevărată experimentală.

Foarte recent, folosind informaţii de la satelitul WMAP al Nasa (Wilkinson Microwave Anisotropy Probe), astronomii au gasit indicii despre contrastul dintre cele mai ridicate şi cele mai scăzute temperaturi din radiaţia cosmică de fond care este mai accentuată într-o parte a cerului faţă de cealaltă.

Marc Kamionkowski, Adrienne Erickcek şi Sean Carroll, cercetători ai Institutului Tehnologic al Californiei din Pasadena (Caltech), iau aceste temperaturi asimetrice ca atare, deşi semnificaţia statisticilor rămâne sub dezbatere.

Era timpurie a supra-expansiunii, ştiută sub denumirea de inflaţie, poate explica multe caracteristici ale Universului modern, incluzând uniformitatea generală a regiunilor cerului, separat astăzi de distanţe mari.

Cel mai simplu model al inflaţiei Universului, prezice existenta unui singur câmp denumit inflaţie, ce joacă două roluri. Furnizează energia care conduce expansiunea şi generează de asemenea sămânţa formarii galaxiilor: fluctuaţiile densităţilor cuantice tind să devină petele reci şi calde din radiaţia de fond. Aces model nu reproduce asimetria aparentă observată de WMAP.

Un câmp separat, numit curvaton (un câmp scalar ce generează fluctuaţiile în timpul inflaţiilor, dar nu provoacă inflaţia propriu-zisă) propus de alţi teoreticieni în urmă cu şase ani, poate acţiona ca un spectator tăcut în timpul expansiunii. Mai târziu, fluctuaţiile cuantice în domeniul curvatonului ar converti la fluctuaţiile cu densitatea de la care cercetătorii cred că au apărut galaxiile.

Dacă curvatonul există, acesta ar produce diferitele tipare ale fluctuaţiei primordiale faţă de cel mai simplu model al inflaţiei. Acele fluctuaţii imprimate în radiaţia cosmică de fond sunt prea mici să fie găsite de WMAP dar ele ar putea fi uşor găsite de ESA (Agenţia Spaţială Europeană) prin misiunea Planck, programată să înceapă în aprilie 2009, spune Kamionkowski. În plus, acele diferenţe în fluctuaţia primordială pot produce o aglomerare mai mare de galaxii într-o parte a Universului faţă de cealaltă.

Un cosmolog de la Princeton, David Spergel, afirmă că a găsit studiul Caltech intrigant şi avertizează că acest tip de studii arată doar asimetria Universului la scară mare, comparând părţi ale cerului mai mari decât suprafaţa Lunii.

Ştire scrisă pentru www.StiintaAzi.ro de Popescu Alexandru. Mai multe detalii puteţi citi pe ScienceNews, şi de asemenea în articolul "WMAP ne ofera compoziţia universului" scris de Adrian Buzatu.

Postat in Cultura | 3 Comments »

Helena Petrovna Blavatsky

Marţi, Martie 10th, 2009

Personalitate puternică şi originală a secolului XIX, Helena Petrovna
s-a născut în noaptea de 11-12 august 1831 la Ekaterinoslav, în familia
contelui Hahn. Mama sa descindea din primul conducător al Rusiei,
Ducele Rurik. Având o asemenea ascendenţă, a primit o educaţie aleasă,
studiind literatură, artă, ştiinţe exacte. Era foarte inteligentă, cu o
voinţă remarcabilă, şi se spune că avea şi unele capacităţi paranormale
(clarvedere, claraudiţie, telekinezie, chiar posibilitatea unor
materializări de obiecte).
La 18 ani, se căsătoreşte cu un general
rus – Blavatsky, având peste 60 de ani. Este o căsătorie nepotrivită,
şi în curând ea se retrage la bunicii ei materni Fadeev. În 1851,
familia primeşte vizita unui prinţ indian, în care ea îşi recunoaşte
maestrul spiritual, şi pe care îl urmează apoi în călătorii în Orient,
susţinută financiar de tatăl ei. Călătoreşte în Egipt, Grecia, India,
Japonia, Indonezia, iar mai târziu, în America de Sud.
Ajungând în
Tibet, reuşeşte să pătrundă în bibliotecile secrete tibetane, citind
"Cartea preceptelor de aur" - 95 de versete, din care memorează 39.
Textul tibetan se adresa discipolului spiritual, fiind scris într-un
cod accesibil doar celui care a primit o anume iniţiere.

În
1875, ajunsă la New York, pune bazele Societăţii Teozofice – societate
care avea drept scop popularizarea şi studierea marilor texte esoterice
ale lumii. Deviza societăţii era: "Nu există nimic mai presus de adevăr."
Societatea
atrage elita intelectualităţii new-yorkeze, fiind susţinută şi de
personalitatea colonelului Olcott. Totuşi, d-na Blavatsky nu reuşeşte
să impună mentalitatea discipolară întâlnită în Orient, întrucât
societatea alunecă în intelectualism, pierzându-şi caracterul practic.
Şcoala teosofică există şi astăzi, şi urmează trei principii universale:
1. Dezvoltarea potenţialelor latente ale fiinţei umane.
Acest principiu se referă la capacitatea omului de a "se alinia" unor
valori atemporale, de a trăi în acord cu Sinele său divin, şi nu la
dezvoltarea capacităţilor paranormale.
2. Studierea comparată a a ştiinţelor, artelor, filosofiilor, religiilor
- regăsind şi punând în valoare vechile izvoare ale înţelepciunii
universale, regăsind unitatea esenţială a acestor învăţături, dincolo
de formă. Ea ar fi dorit să reînvie vechile şcoli de misterii de tipul
celei pitagorice sau plotiniene.
3. Realizarea şi menţinerea unei fraternităţi universale

În
ultimii săi ani 1890-1891, se retrage la Londra, înfiinţând un cerc de
12 discipoli apropiaţi. Moare la 8 mai 1891, din cauza unor boli vechi
( cardiacă, reumatismală, plus o gripă adăugată), lăsând la succesiunea
Societăţii Teozofice pe discipola sa apropiată Annie Besant. Ultimele
sale cuvinte au fost:

"Nu rupeţi acest lanţ! Nu lăsaţi această încarnare a mea să fie un eşec!"

Despre
acest extraordinar om de cultură şi esoterism s-ar putea spune multe
lucruri, dar întrucât nimeni nu ar putea-o cunoaşte pe deplin, afară de
Creatorul său, preferăm să ne oprim aici, în speranţa că mesajul ei a
fost auzit. Să nu rupem lanţul fraternităţii universale!

Postat in Cultura | Fara comentarii adaugate »

Inflaţia Universului şi adâncul mister al primei secunde

Marţi, Martie 10th, 2009

Prima secundă din istoria Universului. Cosmologia pune în seama ei multe condiţii iniţiale ce au determinat ca lumea să fie aşa cum este

Inflaţia Universului şi adâncul mister al primei secunde

diac. Sorin MIHALACHE

Vineri, 13 Februarie 2009

După ce a reuşit să explice remarcabil câteva caracteristici ale Universului în care trăim, cunoscutul model cosmologic cu Big Bang a fost îmbunătăţit, prin adăugarea unei faze inflaţionare. După ce o serie de date obţinute în ultimul deceniu a confirmat o parte dintre predicţiile inflaţiei, au apărut şi rezultate ce arată că şi modelul inflaţiei trebuie să fie îmbunătăţit, dovedind, pentru a câta oară, că drumul ştiinţei către misterul Universului nu are sfârşit.

Potrivit datelor observaţionale, actualul Univers a trebuit să îndeplinească condiţii iniţiale foarte tari, pentru ca, după parcurgerea îndelungatei sale istorii, să atingă prezentul, pe care îl observăm astăzi.

Cosmologia clasică şi trei probleme fără răspuns

Peste tot, aceeaşi radiaţie

Problema omogenităţii şi izotropiei (sau problema orizontului). Cum se explică gradul excesiv de omogenitate şi izotropie al radiaţiei de fond din Univers? „Ecoul“ Big Bang-ului (fotonii eliberaţi de explozie), păstrat în formă radiativă, are aceeaşi valoare, indiferent de direcţia în care se fac măsurătorile. El arată că Universul avea, încă de la început, o anumită temperatură, distribuită uniform. Însă pentru aceasta, condiţiile iniţiale trebuie să fi fost „alese“ cu o precizie greu de imaginat.

Nici prea lent, nici prea grăbit

Problema platitudinii (the flatness problem). Cum se explică faptul că Universul este atât de apropiat de curbura zero? Dacă rata expansiunii ar fi fost mai mare, materia s-ar fi împrăştiat prea mult şi prea repede, încât gravitaţia nu ar mai fi avut prilejul să o „strângă“ în galaxii. Dacă expansiunea Universului ar fi fost prea lentă, ar fi dat prea mult câştig de cauză gravitaţiei, care ar fi comprimat întreaga materie din Univers, excluzând orice posibilitate de formare a stelelor şi galaxiilor. Totuşi, exapansiunea Universului este foarte bine corelată cu „frâna“ pusă de atracţia gravitaţională.

Distribuţie foarte uniformă, dar nu perfectă

Problema perturbaţiilor iniţiale (sau problema netezimii, the smoothness problem) vizează originea fluctuaţiilor iniţiale, din care mai apoi s-au dezvoltat galaxiile. Pe de o parte, distribuţia materie-energiei în Universul nostru se dovedeşte a fi remarcabil de uniformă. Însă, dacă distribuţia de materie şi energie ar fi fost prea uniformă, nu ar mai fi existat regiuni în care gravitaţia să „aglomereze“ materia în galaxii. A fost necesar ca în această distribuţie să existe anumite perturbaţii extrem de fine (nu mai mari decât raportul dintre 1 şi 100.000)! ca să se poată forma galaxiile.

Scenariul inflaţiei

Pe de o parte, modelul cosmologic cu Big Bang reuşeşte să explice remarcabil câteva caracteristici ale Universului (provenienţa radiaţiei de fond, abundenţa materiei, deplasarea spre roşu a radiaţiei luminoase provenite de la stele şi galaxii). În ultimele decenii, în încercarea de a da un răspuns şi problemelor menţionate, modelului cosmologic cu Big Bang i-a fost adăugat un amendament special, o fază inflaţionară.

Dacă în scenariul clasic era vorba de o explozie în care spaţiul s-a extins, deodată cu materia-energia, potrivit inflaţiei, într-o fracţiuniune infimă din prima secundă, Universul a avut chiar o expansiune accelerată.

De la un bob de grâu la o galaxie într-o fracţiune de secundă

Potrivit inflaţiei, trecerea Universului din starea iniţială, cu densitate de energie extrem de mare, spre un stadiu mai puţin fierbinte, nu putea să se petreacă treptat, ci doar printr-un salt, printr-un mecanism accelerat, precum cel al inflaţiei. Când Universul avea 10-35 s (aşadar, o fracţiune infimă din prima secundă), el şi-a mărit raza de la 10-23 cm până la 10 cm, cu 24 de ordine de mărime, de un milion de miliarde de miliarde de ori! (Este ca şi cum am spune că ceva ar creşte de la dimensiunile unei fărâme dintr-un bob de grâu până la diametrul galaxiei noastre!)

Un balon prea umflat devine plat

Scenariul acesta poate explica, în bună măsură, acordul fin al unora dintre caracteristicile amintite. El permite ca Universul să fi avut, în stadiile preinflaţionare, un interval mai larg de valori ale curburii spaţiului şi chiar anumite neregularităţi, întrucât inflaţia le-ar fi putut mai apoi netezi, cât să ajungă ele cum sunt astăzi. Situaţia este, întrucâtva asemănătoare cu felul cum devin insesizabile curbura şi încreţiturile unui balon ce creşte rapid şi foarte mult. Când el ajunge la dimensiunile Pământului, încreţiturile pe care le avea înainte de creşterea lui sunt netezite de „expansiune“. La fel, suprafaţa lui curbă devine plană, atunci când el ajunge să aibă dimensiuni atât de mari. (Câtă vreme suntem la sol, noi nu distingem nici măcar la orizont curbura Pământului.) Expansiunea accelerată a Universului ar putea deci explica cum astăzi Universul este atât de omogen şi izotrop şi cum geometria spaţiu-timpului a ajuns să fie plată. De asemenea, prin intermediul inflaţiei, multe alte aspecte, aparent disjuncte, pot fi legate între ele.

Confirmări experimentale

Modelul clasic al inflaţiei a primit o confirmare spectaculoasă în 1992, prin datele obţinute de satelitul COBE (COsmic Backround Explorer). Atunci s-a reuşit identificarea unor „amprente“ specifice în radiaţia de fond, în forma unor fluctuaţii. Datele obţinute au arătat că distribuţia radiaţiei fosile păstrează o anumită amprentă neuniformă (anizotropie), iar variaţiile sunt întocmai cu cele prezise de modelul inflaţiei. Începând cu 2002, în cadrul proiectului „Boomerang“, măsurători de mare precizie, făcute prin intermediul unui balon ridicat în stratosfera Pământului (până la o altitudine de aprox. 40 de km), au confirmat şi ele existenţa fluctuaţiilor. S-au adăugat apoi alte rezultate: în 2003, cele obţinute prin intermediul satelitului WMAP şi în 2006, cele făcute la Atacama Cosmology Telescope.

Teoria nu cuprinde misterul

Totuşi, inflaţia nu reuşeşte să expliciteze toate trăsăturile remarcabile ale Universului. Chiar acest scenariu cere ca, înainte de debutul inflaţiei, Universul să fie suficient de neted. Pe de altă parte, inflaţia cere şi valori precise pentru doi parametri. Între aceştia, constanta cosmologică trebuie ajustată mai rafinat decât raportul dintre 1 şi 1060. În ansamblu, pentru ca inflaţia să acţioneze conform scenariului, se cere o ajustare a condiţiilor de probabilitate cu cel mult 10-81. O altă caracteristică ce trebuie foarte precis aleasă este chiar cea a inflaţiei. Este vorba de sarcina inflatonului: cu cât este mai mică această sarcină, cu atât mai mare va fi dimensiunea inflaţiei. Pe de altă parte, dacă această sarcină este prea mică, sub o anumită valoare critică, inflaţia nu se va mai produce deloc. În fine, la toate acestea, se adaugă şi alte constrângeri legate de condiţiile iniţiale şi de „parametrii“ inflaţiei, care nu pot fi depăşite complet de modelul inflaţiei. (De exemplu, nu este soluţionată problema cauzelor care au dus la ieşirea din faza inflaţiei.). Prin urmare, şi în cazul scenariului cosmologic cu inflaţie, condiţiile tari nu au fost complet eliminate.

Anomalii necunoscute

La toate acestea se adaugă rezultatele semnificative obţinute în urmă cu două luni de o echipă de cercetători de la California Institute of Technology. Aceştia au depistat că în radiaţia de fond există anumite neuniformităţi care nu sunt prezise de modelul inflaţiei. Cercetătorii nu cred că aceste anomalii puse în valoare în radiaţia de fond ar putea reprezenta o dovadă că modelul inflaţionar trebuie abandonat, ci chiar o şansă pentru ca el să fie îmbunătăţit. Se speră ca, pe baza acestor anomalii extrem de fine, să se poată face alte descoperiri semnificative cu privire la parametrii inflaţiei.

Doar un model bun ce necesită îmbunătăţiri

Toate acestea arată, într-un fel, că scenariul inflaţiei reprezintă o teorie pe cale să ofere câteva îmbunătăţiri modelului cosmologic cu Big Bang. Rămâne, de asemenea, remarcabil, faptul că scenariul este sprijinit de numeroase măsurători. Pe de altă parte însă, privit ca demers de lămurire a condiţiile iniţiale care au dat naştere Big Bang-ului, scenariul inflaţiei este încă mult prea departe pentru a lămuri caracteristicile extraordinare ale Universului în care trăim.

http://www.ziarullumina.ro/articole;837;1;19334;0;Inflatia-Universului-si-adancul-mister-al-primei-secunde.html

Postat in Cultura | Fara comentarii adaugate »

“Glasul liniştii” – din înţelepciunea tibetană

Marţi, Martie 10th, 2009

Tibetul,
deşi un podiş sărac şi foarte incomod vieţuirii, a reprezentat
dintotdeauna un focar de spiritualitate. El reprezintă şi astăzi
ultimul loc unde a domnit înţelepciunea. Deşi astăzi el nu mai
păstrează caracteristicile de acum 2000 de ani (s-a pierdut tradiţia
ascetică), rămâne totuşi un tezaur de înţelepciune pentru cei doritori
de a-şi depăşi condiţia, şi a înţelege rosturile lumii.
Unul dintre
aceşti oameni a fost Helena Blavatskaya Petrovna (despre a cărei
personalitate vom vorbi într-o postare următoare), care a cules acest
minunat text de înţelepciune tibetană, şi ni l-a dăruit într-o formă
accesibilă.
"Glasul liniştii" (sau "Vocea tăcerii",
în alte traduceri) este un text discipolar, adresându-se celor angajaţi
deja pe un drum spiritual, şi cărora le vorbeşte despre pericolele
întâmpinate pe acest drum de către Kama manas – mentalul-dorinţă. Este un text ascetic.
Vocea
tăcerii nu poate fi percepută atât de uşor întrucât formele subtile ale
gândirii se interpun, mintea începe să raţioneze compensator, şi se
îndepărtează de linişte. Remediul ar fi, paradoxal, acţiunea. Dar, nu orice acţiune, ci acţiunea justă, aceea care este ghidată de mobiluri atemporale.
În
acelaşi timp, omul trebuie să stăpânească concentrarea desăvârşită -
DHARANA. Aceasta înseamnă mai mult decât un set de exerciţii, şi de
poziţii. Omul trebuie să înveţe să se concentreze pe idealuri
atemporale, să perceapă vocea conştiinţei. În acest sens, este necesară o igienă emoţională, pentru ca această conştiinţă să rămână centrată pe idealuri.
Mentalul inferior are menirea de a se sublima, pentru a se uni cu cel superior. O frază-cheie a înţelepciunii tibetane spune că "mintea este marele ucigător al realului".
Ea se referă la mentalul inferior, despre care am vorbit mai sus, care
crează forme mentale ce apar ca un "fum" în faţa conştiinţei.
Cunoaşterea omului este prea intelectuală. Pentru a auzi cu adevărat
vocea tăcerii din propriul său suflet, el trebuie să îşi "rafineze"
personalitatea, până la a se uni cu Fiinţa, sau Sinele Superior.
Înţelepciunea
tibetană spune că viaţa terestră este un vestibul pentru adevărata
cunoaştere. De fapt, sufletul uman trece în cursul acestei vieţi prin
trei ipostaze, sau vestibule:
1. Vestibulul ignoranţei,
în care sufletul este dominat de personalitate. Tibetanii au două
expresii pentru acestă ignoranţă: AVIDYA – a nu vedea, şi AGNYANA – a
nu cunoaşte. Desigur, ele se referă la vederea, respectiv cunoaşterea
spirituală.
Acest vestibul poate fi depăşit în momentul în care omul începe să îşi pună întrebări, apare dorinţa de a cunoaşte.
2. Vestibulul instrucţiei,
în care omul nu mai este ignorant, el capătă deja mentalitatea
discipolară. El caută explicaţii, fundamente ale gândirii filosofice.
Apare o altă capcană: devine prins în jocurile intelectuale, nu mai
ştie care idei au valoare de adevăr. De fapt, el caută înţelepciunea.
3. Vestibulul înţelepciunii, în care omul deja nu mai este dominat de personalitate, a învins ignoranţa şi dezvoltă acţiunea justă: acţiunea inteligentă, izvorâtă din dragoste, şi susţinută de voinţă.
În această stare, omul poate comunica cu Fiinţa, Sinele Superior. În această confruntare, el îşi vede defectele.
Totuşi, şi această stare are o capcană: erezia marei separări. Poate fi tentat să rămână în starea aceea de depăşire a condiţiei umane, separat de restul oamenilor.
Aceste etape, dealtfel, le-a parcurs şi Buddha, deşi sunt altfel denumite.
Dincolo de înţelepciune, nu se mai află decât revelaţia pararaţională, mistica. După cum sună o frază a acestei înţelepciuni: "Dincolo de gândire, e suficient să priveşti."
Desigur
că ar putea fi spuse foarte multe despre acest text tibetan, dar noi am
realizat doar o schiţă sumară, utilă înţelegerii principiilor de bază.
Ceea ce se remarcă este aplicabilitatea universală a acestor învăţături, ca şi a tuturor învăţăturilor spirituale veritabile.
Şi, închei printr-o strofă dintr-un imn religios tibetan, care reflectă, în puţine cuvinte, frumuseţea acestor învăţături:

"Voi învăţa să preţuiesc toate fiinţele
în cel mai înalt grad
cu hotărârea de a le asigura tuturor cea mai mare fericire
considerându-le mai presus chiar
decât o nestemată care-ţi îndeplineşte dorinţele." (Lang-ri-tam-ba)

Bibliografie: Curs filosofie Noua Acropolă

Postat in Cultura | 2 Comments »

Nae Ionescu – Curs de teorie a cunostintei (3)

Marţi, Martie 10th, 2009

Versiune on-line prin bunăvoinţa doamnei Anca Irina Ionescu

http://biblior.net/curs-de-teorie-a-cunostintei/i-introducere-in-problematica-teoriei-cunostintei.html

3. Ei bine, câmpul sau perspectiva largă pe care teoria cunoştinţei o deschide asupra realităţii este tocmai perspectiva aceasta a cunoştinţei, prospectarea realităţii din punctul de vedere al cunoştinţei.

Dar punctul de vedere acesta al cunoştinţei, prin el însuşi, nu este suficient pentru ca să delimiteze tema teoriei cunoştinţei. O cunoştinţă este, fără îndoială, o realitate; adică, presupune de la început că avem o materie, un material asupra căruia lucrăm, material pe care ni-l luăm din realitate, material pe care, prin urmare, îl avem înaintea noastră. Noi nu avem decât să-l cercetăm. Cercetarea materialului acesta ar trebui să dea, după titulatură, disciplina noastră: teoria cunoştinţei. Lucrul acesta însă nu este tocmai exact, pentru că cunoştinţa poate să fie studiată în diferite feluri şi fiecare fel în parte în care noi studiem cunoştinţa ne dă, din punct de vedere al specificării şi clasificării în domeniul preocupărilor noastre ştiinţifice, discipline diferite.

Cunoştinţa este, fără îndoială, o realitate, dar această realitate poate să fie privită din mai multe puncte de vedere. Cunoştinţa este, în primul rând, ceva, o existenţă oarecare – hai să zicem, chiar un obiect -, ceva care ne spune nouă ce este realitatea. Dar cunoştinţa aceasta, care ne spune nouă ce este realitatea, are, pe de o parte, o viaţă a ei, iar pe de altă parte, o structură a ei. Deci, cunoştinţa poate să fie privită o dată în felul ei de realizare concretă şi poate să fie privită, altă dată, în afară de această realizare concretă, în structura ei propriu-zisă.

Realizare concretă a cunoştinţei înseamnă considerarea cunoştinţei în existenţa ei temporală, adică în realizarea ei într-un individ, în sufletul individual. În cazul acesta, noi am avea de cercetat cum se naşte cunoştinţa, cari sunt elementele din sufletul nostru şi elementele din corpul nostru cari contribuie la formarea acestei cunoştinţe şi cum se dezvoltă mai târziu această cunoştinţă, cari sunt atitudinile noastre personale, care este partea noastră de activitate în constituirea acestei cunoştinţe.

Aceasta ar fi, prin urmare, cunoştinţa considerată în realizarea ei concretă, ceea ce nu ne interesează pe noi în teoria cunoştinţei.

Vedeţi dintr-o dată că am scos din teoria cunoştinţei totuşi ceva, care este tot o teorie a cunoştinţei; şi anume, am scos aspectul psihologic al cunoştinţei.

Există foarte multă lume – şi eu tocmai de aceea am insistat asupra acestui punct – care consideră că educaţiunea conştiinţei, de îndată ce este un fenomen individual, conştiinţa fiind un fenomen individual care se petrece într-un individ, este natural să fie o strânsă legătură între teoria cunoştinţei şi psihologie. Şi este adevărat că, în istoria gândirii omeneşti, punctul acesta de vedere psihologic sau, cum i se mai zice celuilalt, gnoseologic sau epistemologic, s-au întâlnit adeseori. Ca să nu vă amintesc decât de John Locke, lăsând la o parte toată şcoala psihologistă germană din veacul al XIX-lea.

Dar, dacă este vorba ca, în adevăr, noi să delimităm în domeniul acesta vast al gândirii filosofice, să delimităm precis perspectivele pe cari le putem avea, să delimităm precis caracterele şi, natural, temele problemelor fiecărei discipline filosofice, hotărât că trebuie să ţinem separat punctul de vedere psihologic de cel structural: punctul de vedere psihologic, care consideră cunoştinţa în realizarea ei concretă, în felul ei de naştere; punctul de vedere de structură, care consideră cunoştinţa în ea însăşi, independent de realizarea ei.

Acest punct de vedere structural este în general cunoscut sub numele de punct de vedere logic. Şi este natural că această unitate, această considerare structurală este destul de fundată pentru ca, în adevăr, să fundeze ea însăşi, la rândul ei, pretenţiunea atâtor cercetători cari au zis că nu există decât două posibilităţi de a considera cunoştinţa, şi anume, psihologică şi structurală, deci psihologică şi logică.

Psihologia şi logica şi-ar împărţi, prin urmare, fără rest, tot domeniul de probleme cari se pun în legătură cu această cunoştinţă. Şi totuşi, dacă este vorba să facem o diviziune fără rest, sau o diviziune precisă, pe baza unui criteriu unitar, ireductibil, a materialului acesta, trebuie să admitem o nouă împărţire.

În adevăr, cunoştinţa, în ea însăşi, este un obiect; dar funcţiunea fundamentală a acestui obiect este că e, după cum i-o indică numele, o cunoştinţă, adică îmi spune ceva despre [alt]ceva.

Vasăzică, cunoştinţa în ea însăşi închide două elemente propriu-zise: închide, în primul rând, elementul acesta, obiectul pe care-l reprezintă ea în existenţa ei de cunoştinţă; şi mai închide, în al doilea rând, obiectul pe care ea îl denumeşte.

O judecată pe care o fac este o cunoştinţă, dar judecata aceasta pe care o fac este o cunoştinţă pentru că îmi spune ceva despre ceea ce este în afara acestei cunoştinţe. Cu alte cuvinte, orice cunoştinţă este cunoştinţă în măsura în care are, cum spuneau scolasticii, un caracter intenţional; adică, în măsura în care îmi indică ceva în legătură cu un obiect din afară de ea însăşi. Şi atunci, este natural ca noi să deosebim punctul de vedere strict imanent – aş zice: punctul de vedere din care noi nu considerăm decât cunoştinţa în ea însăşi – şi punctul de vedere din care noi considerăm cunoştinţa în raport cu obiectul pe care-l intenţionează.

Cunoştinţa în ea însăşi, independent de conţinutul ei, independent, prin urmare, de obiectul pe care-l indică, este, în adevăr, un domeniu precis, şi acest domeniu este acela al logicei.

Logica consideră cunoştinţa sub raportul formei ei, sub raportul ei formal, adică neţinând seamă de conţinutul, de obiectele pe cari această cunoştinţă ni le indică. Dar rămâne încă un domeniu, destul de vast, tocmai domeniul acesta care consideră cunoştinţa în legătură cu obiectele pe cari ni le aduce nouă în conştiinţă. Şi acest domeniu este domeniul precis delimitat şi delimitabil în genere la teoria cunoştinţei.

Dar teoria cunoştinţei, aşa delimitată cum am arătat-o, adică considerarea cunoştinţei în legătură cu obiectul pe care-l indică, considerarea cunoştinţei din acest punct de vedere nu se acoperă, propriu-zis, cu numele de teoria cunoştinţei, pentru că în această perspectivă noi trebuie să distingem două feluri de probleme: o teorie a cunoaşterii şi o teorie a cunoştinţei; adică, o teorie în care noi supunem operaţiunea de cunoaştere unei analize şi o teorie în care noi supunem precipitatul acestei operaţiuni de cunoaştere unei analize, care este însăşi cunoştinţa.

Dacă am merge însă aşa mai departe, ar trebui să creăm o mulţime de ştiinţe, am face ceea ce a făcut veacul al XIX-lea, care nu a făcut altceva decât să creeze o mulţime de ştiinţe. Şi atunci, trebuie să ne punem întrebarea: până unde trebuie să meargă această ramificare a activităţii noastre? În momentul când noi am separat psihologia de o parte şi logica de altă parte, cred că ne putem mulţumi cu aceste domenii.

Postat in Cultura | Fara comentarii adaugate »

Siddharta Gautama

Luni, Martie 9th, 2009

The Historical Siddhartha

The other major challenge to orthodox Vedism was founded by the son of a chief of a region called the Shakyas. This region lay among the foothills of the Himalayas in the farthest northern regions of the plains of India in Nepal. This founder, Siddhartha Gautama, the Buddha, has many legends and stories that have accreted around his life. While we can’t be certain which of these stories and legends are true and which of the thousands of sayings attributed to him were actually said by him, we do know that the basic historical outlines of his life are accurate.

He was the chief’s son of a tribal group, the Shakyas, so he was born a Kshatriya around 566 BC. At the age of twenty-nine, he left his family in order to lead an ascetic life. A few years later he reappears with a number of followers; he and his followers devote their lives to "The Middle Way," a lifestyle that is midway between a completely ascetic lifestyle and one that is world-devoted. At some point he gained "enlightenment" and began to preach this new philosophy in the region of Bihar and Uttar Kadesh. His teaching lasted for several decades and he perished at a very old age, somewhere in his eighties. Following his death, only a small group of followers continued in his footsteps. Calling themselves bhikkus , or "disciples," they wandered the countryside in yellow robes (in order to indicate their bhakti , or "devotion" to the master). For almost two hundred years, these followers of Buddha were a small, relatively inconsequential group among an infinite variety of Hindu sects. But when the great Mauryan emperor, Asoka, converted to Buddhism in the third century BC, the young, inconsequential religion spread like wildfire throughout India and beyond. Most significantly, the religion was carried across the Indian Ocean (a short distance, actually) to Sri Lanka. The Buddhists of Sri Lanka maintained the original form of Siddhartha’s teachings, or at least, they maintained a form that was most similar to the original. While in the rest of India, and later the world, Buddhism fragmented into a million sects, the original form, called Theravada Buddhism, held its ground in Sri Lanka.

That’s all we know about the historical life of Siddhartha, his mission, and the fate of his teachings. When we move into the Buddhist histories, the record becomes much more uncertain, particularly since the events of the Buddha’s life vary from sect to sect.

What follows, however, is the most common outline of the nature of Siddhartha’s life and philosophy. When Siddhartha Gautama was born, a seer predicted that he would either become a great king or he would save humanity. Fearing that his son would not follow in his footsteps, his father raised Siddhartha in a wealthy and pleasure-filled palace in order to shield his son from any experience of human misery or suffering. This, however, was a futile project, and when Siddhartha saw four sights: a sick man, a poor man, a beggar, and a corpse, he was filled with infinite sorrow for the suffering that humanity has to undergo.

After seeing these four things, Siddhartha then dedicated himself to finding a way to end human suffering. He abandoned his former way of life, including his wife and family, and dedicated himself to a life of extreme asceticism. So harsh was this way of life that he grew thin enough that he could feel his hands if he placed one on the small of his back and the other on his stomach. In this state of wretched concentration, in heroic but futile self-denial, he overheard a teacher speaking of music. If the strings on the instrument are set too tight, then the instrument will not play harmoniously. If the strings are set too loose, the instrument will not produce music. Only the middle way, not too tight and not too loose, will produce harmonious music. This chance conversation changed his life overnight. The goal was not to live a completely worldly life, nor was it to live a life in complete denial of the physical body, but to live in a Middle Way. The way out of suffering was through concentration, and since the mind was connected to the body, denying the body would hamper concentration, just as overindulgence would distract one from concentration.

With this insight, Siddhartha began a program of intense yogic meditation beneath a pipal tree in Benares. At the end of this program, in a single night, Siddhartha came to understand all his previous lives and the entirety of the cycle of birth and rebirth, or samsara, and most importantly, figured out how to end the cycle of infinite sorrow. At this point, Siddhartha became the Buddha, or "Awakened One." Instead, however, of passing out of this cycle himself, he returned to the world of humanity in order to teach his new insights and help free humanity of their suffering.

His first teaching took place at the Deer Park in Benares. It was there that he expounded his "Four Noble Truths," which are the foundation of all Buddhist belief:

1.) All human life is suffering (dhukka ).
2.) All suffering is caused by human desire, particularly the desire that impermanent things be permanent.
3.) Human suffering can be ended by ending human desire.

4.) Desire can be ended by following the "Eightfold Noble Path": right understanding, right thought, right speech, right action, right livelihood, right effort, right mindfulness, and right concentration.

From a metaphysical standpoint, these Noble Truths make up and derive from a single fundamental Truth (in Sanskrit, Dharma , and in Pali, Dhamma ). The Buddhist Dharma is based on the idea that everything in the universe is causally linked. All things are composite things, that is, they are composed of several elements. Because all things are composite, they are all transitory, for the elements come together and then fall apart. It is this transience that causes human beings to sorrow and to suffer. We live in a body, which is a composite thing, but that body decays, sickens, and eventually dies, though we wish it to do otherwise. Since everything is transient, that means that there can be no eternal soul either in the self or in the universe. This, then, is the eternal truth of the world: everything is transitory, sorrowful, and soulless–the three-fold character of the world.

As pessimistic as this sounds, the philosophy of Siddhartha Gautama is a kind of therapy. In fact, classifying it in Western terms is impossible. We think of Buddhism as a religion, which it unquestionably became, but Siddhartha was less concerned with theology or ritual or prayer as he was with providing a tool for individuals to use to escape suffering. The goal of this method, the Eightfold Noble Path, is the elimination of one’s desires and one’s attachment to one’s self. Once one has understood correctly the nature of the universe (Right Understanding) and devoted one’s life to selfless and altruistic actions (Right Action) and, finally, by losing all sense of one’s self and by losing all one’s desires, one then passes into a state called Nirvana (in Pali, Nibbana ). The word means "snuffed out" in the way a fire is snuffed out or extinguished. At this point, the self no longer exists. It is not folded into a higher reality nor is it transported to a land of bliss, it simply ceases to exist. This is the state that the Buddha passed into at his death.

Like Jainism, then, Buddhism centrally concerns the problem of the eternal birth and rebirth of the human soul. Unlike Jainism, Buddhism in its original form does not posit some transcendent alternative as a goal. In fact, Buddhism in its original form held that the soul actually died when the body died. How, then, could a soul pass from body to body? What passed from body to body was a chain of causes set in motion by each soul; the Buddhist philosopher Nagsena said it was like a flame passing from candle to candle. The individual, in snuffing out the self, brings those chain of causes to an end.

A large part of the program prescribed by Buddha involved selflessness in the world. Buddhism represents one of the most humane and advanced moral systems in the ancient world. The first steps on the road to Nirvana were to focus one’s actions on doing good to others. In this way one could lose the illusion that one is a unique self. The Buddhist scriptures disapprove of violence, meat-eating, animal sacrifice, and war. Buddha enjoined on his followers four moral imperatives: friendliness, compassion, joy, and equanimity, the "Four Cardinal Virtues." This is the philosophy that Buddha left the world. In the years following his death, the teachings began to slowly develop into various sects. Buddhism became so fragmented that barely one hundred years after the death of Siddhartha, a council of Buddhists was called to straighten out the differences. The earliest forms of Buddhism, which are now only practiced by a small minority, are called Theravada, or "The Teachings of the Elders."

http://www.wsu.edu/~dee/BUDDHISM/SIDD.HTM

Postat in Cultura | Fara comentarii adaugate »

Viaţa şi învăţătura lui Siddharta Gautama

Joi, Martie 5th, 2009

"Fie ca tot ceea ce înseamnă viaţă să fie eliberat de suferinţă"

Cunoscut drept ultimul Buddha din istorie, a trăit în India între sec. VI-V î.e.n. Titulatura de Buddha reprezintă un nume generic, conferit celui care reuşea ca prin viaţa şi învăţăturile sale să devină o încarnare vie a înţelepciunii. Siddharta Gautama a devenit Buddha Sakyamuni – adică "tatăl" (regele) neamului Sakya.

În acea perioadă, în întreaga lume exista o efervescenţă la nivel spiritual, pregătitoare a unei noi etape în evoluţia omenirii. Grecia îl avea pe marele Pitagora, de care am vorbit anterior. În China, era în plină etapă de formare taoismul, prin continuatorii lui Lao-Zi. India avea şi ea nevoie de o renaştere spirituală, întrucât sistemul castelor, dintr-un sistem bazat pe gradul cunoaşterii şi nivele spirituale, devenise un sistem strict, închis, coercitiv, pur formalist.

Siddharta-Gautama se naşte în familia regală din Kapilavatsu, naşterea sa fiind întovărăşită de fenomene supranaturale. Anterior, mama sa visează un elefant alb (simbolul înţelepciunii în India), iar după naştere, tradiţia spune că viitorul Buddha a făcut câţiva paşi. Numele mamei sale era Maha Maya – nume simbolic, însemnând în sanscrită "marea iluzie".

Astrologii regali îi prevăd un mare viitor în domeniul Spiritului, dar tatăl său nu este de acord cu aceasta. El dorea să aibă un urmaş la domnie, şi nu un învăţător spiritual. Ca urmare, îl creşte pe prinţ într-un palat cu ziduri înalte, pentru a nu lua contact cu lumea dinafară şi a nutri alte gânduri.

La 14 ani, i se aminteşte prinţului îndatorirea de a se căsători şi a lăsa un urmaş. El se conformează datoriei. Va avea două soţii.Totuşi, la un moment dat el conştientizează existenţa suferinţei, atunci când vede trecând prin faţa palatului un om sărac, apoi un bolnav, şi în cele din urmă, un convoi mortuar. Întreaga sa viaţă, începând din acel moment, va fi dedicată rezolvării acestei probleme: de ce există suferinţă?

Atunci când fiul său ajunge la maturitate, şi poate prelua îndatoririle de conducător, el părăseşte în taină palatul, mergând în pădure, să caute înţelepciunea. Ajuns pe malul râului Atma ("gloria" – în traducere), îşi tunde părul şi îmbracă haine de ascet. Aici are loc a doua sa naştere.

Brahmanii – sau înţelepţii, considerau că existau două feluri de naştere: cea obişnuită, şi "cea de -a doua naştere", atunci când un om îşi descoperea, şi îşi asuma o misiune spirituală. De aceea înţelepţii mai era numiţi şi "cei a doua oară născuţi". Uluitoare asemănare cu cuvintele lui Iisus de mai târziu: "De nu vă veţi naşte din nou, din apă şi din Duh, nu veţi vedea Împărăţia cerurilor." Desigur, ar dura prea mult pentru a face o comparaţie completă, dar punctăm doar ideea comună a "celei de-a doua naşteri."

În pădure, Gautama ia contact cu alţi înţelepţi, şi le ascultă învăţăturile, dar nu află răspunsul la întrebarea sa. Adoptă calea ascetismului sever: ajunsese să mănânce doar un bob de orez pe zi. Este epuizat, fiind salvat de o fată de cioban care îi dăruieşte un vas cu lapte. El înţelege astfel că extremele nu sunt bune, şi că în orice lucru e bună calea de mijloc.

Apoi, meditând sub copacul Bodhi, va primi iluminarea. Acest copac pare a fi şi el un simbol – al întregii tradiţii budice. El reprezintă legătura între cer şi pământ.

Totuşi, Siddarta-Gautama a fost supus la probe până în acest punct. El a trecut prin trei ispite:

1. Îi apare dinainte marele vrăjitor Mara – care semnifică iluzia, ce aruncă asupra sa toţi demonii săi ( elemente netransformate ale naturii sale inferioare). Gautama ştie că nu îi poate învinge în mod direct, şi atunci îi invită să stea de vorbă, până ce ei se plictisesc şi renunţă. În acest mod, el practică toleranţa, care constă în descifrarea şi înţelegerea mecanismelor psihologice şi a cauzelor diferitelor manifestări inferioare. Prin conştientizare, ele pot fi eliminate.

2. Îi apare dinainte un harem cu multe femei frumoase (care, în mod simbolic, reprezintă multitudinea ideilor şi opiniilor intelectuale). Dar, Gautama nu le dă atenţie, depăşind astfel tentaţia speculativului.
3. După ce a depăşit aspectele propriei sale personalităţi şi capcanele mentalului, el îşi transcende total personalitatea, ajungând în Nirvana – o stare de conştiinţă similară vacuităţii şi nemişcării în plan fizic, corespunzând centrării conştiinţei sale în Sinele divin. Apare aici cea mai mare capcană: tentaţia de a rămâne în Nirvana, fără a-şi fi îndeplinit misiunea de a rezolva problema suferinţei. Atunci când atinge Nirvana, el capătă iluminarea.

Totuşi, el hotărăşte să se întoarcă, nu se separă de lume. Renunţând la Nirvana, el devine "cel plin de milă", sau "al compasiunii".
Acum, el înţelege problema suferinţei (suferinţa nefiind un "rău", ci un mijloc de conştientizare a unei "direcţii" greşite), pe care o enunţă prin intermediul celor 4 adevăruri nobile:
1. Există suferinţă

2. Există o cauză a suferinţei, în plan fizic sau imaterial
3. Există o posibilitate de a înlătura suferinţa

4. Există o cale de eliminare a suferinţei: calea cu 8 braţe.
Această cale pare simplă, dar numai practica dovedeşte atât aparenta ei simplitate, sau dificultate, cât şi valabilitatea ei.

Calea cu 8 braţe cuprinde:

1. Opinii corecte. În acest sens, nu trebuie acceptate orice opinii, pe baze sentimentale, sau pentru persoana care le-a emis. Deasemenea, nu e totdeauna indicat să se accepte opinia generală. Opiniile corecte sunt acele idei care se raportează la adevărurile universale, divine.
2. Intenţii corecte. Opiniile corecte trebuie experimentate, puse în practică. În acest sens, intenţiile profunde interioare ale omului nu trebuie să fie în dezacord cu opiniile sale corecte.

3. Vorbire corectă. Vorbirea trebuie să reprezinte exprimarea intenţiilor. În acest sens, ea nu poate fi doar "o baie de cuvinte", şi în nici un caz, în sens opus intenţiilor.
4. Conduită corectă. Acest "braţ" marchează o "materializare în plus" a braţelor anterioare. Această "coborâre a ideilor atemporale şi intenţiilor nobile" în plan material" se realizează la nivelul fiinţei umane prin etică. Etica reprezintă atât relaţia omului cu Sinele său superior, cât şi cu ceilalţi oameni.

5. Mijloace de existenţă corecte. Chiar dacă omul este evoluat spiritual, dacă el alege orice mijloace de existenţă pe principiul "scopul scuză mijloacele", el va provoca suferinţă celorlalţi şi sieşi, în loc să o înlăture.

6. Efort corect. Acesată idee se referă la faptul că utilizarea energiilor, pe toate planurile, trebui să se facă în acord cu scopul spiritual, sau "centrul". Oamenii nu se pot risipi în tot felul de activităţi marginale şi plăceri, şi totuşi să aibă aceeaşi forţă şi dedicare scopului lor. Expresia corectă în acest sens at fi: "să nu ne irosim viaţa".
7. Atenţie corectă. Omul trebuie să fie permanent atent la ceea ce exprimă, la ceea ce face, chiar şi la ceea ce simte, sau gândeşte (numai astfel poate fi învinsă ignoranţa). Trebuie să fie atent ce tip de opinii adoptă, şi, mai ales, ce tip de conduită. Uneori, oamenii sunt tentaţi să "se relaxeze" puţin, dar acest lucru nu e benefic spiritual, după cum spune şi îndemnul creştin: "Vegheaţi neîncetat".
8. Concentrare corectă. Acest punct se referă nu numai la tehnicile de meditaţie, dar mai ales la concentrarea permanentă asupra "centrului", a Sinelui superior, în fiecare clipă a vieţii. După cum spune şi un îndemn creştin: "Să faci toate lucrurile ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă."
În concluzie, mesajul lui Buddha este unul extrem de practic, oferind soluţii concrete. "Scoate această săgeată" este expresia definitorie a filosofiei sale. Tocmai prin acest lucru se deosebeşte filosofia sa, şi toate filosofiile esoterice autentice, de filosofia modernă speculativă.

În prezent, budismul cunoaşte două ramuri:

- micul vehicul – răspândită într-o anumită proporţie în India şi Sri Lanka – formă mai esoterică

- marele vehicul - răspândită în afara Indiei: în China, Japonia, etc. – formă populară
Şi mi se pare potrivit să închei chiar prin cuvintele marelui Buddha, care sintetizează în mod esenţial întreaga sa căutare, şi înţelepciune:

"A nu cunoaşte suferinţa, şi a nu cunoaşte originea suferinţei, şi a nu cunoaşte suspendarea suferinţei, iată ceea ce este numit neştiinţă."

Bibliografie: Curs filosofie Noua Acropolă

Postat in Cultura | 2 Comments »

altmarius2

Archive for Martie, 2009