Autor: Denisa Toma
Biblioteca Judeteana "Ovid Densusianu", Deva
Renaşterea are numeroase figuri care au fost stăpânite de dragostea faţă de cărţi. Petrarca, Aeneas Silvio Piccolomini, Niccola dei Niccoli sunt doar câteva nume. Într-o scrisoare adresată de poetul Petrarca lui Giovanni Anchieso aflăm următoarea confesiune care nu lasă nici o undă de îndoială asupra acestei pasiuni: …mă stăpâneşte o sete de nepotolit, pe care până azi n-am putut şi n-am vrut s-o înfrânez (…): nu reuşesc să mă satur de cărţi. E adevărat că posed, probabil, un număr mai mare decât aş avea nevoie, dar cu cărţile se întâmplă la fel cum se întâmplă cu celelalte lucruri: bucuria de a le căuta stârneşte o mai mare aviditate de a le poseda. Chiar se poate spune că, în ceea ce priveşte cărţile, se verifică un fapt singularisim: aurul, argintul, bijuteriile, straiele bogate, paletul de marmură, moşia frumoasă, picturile, calul cu un harnaşament elegant şi alte lucruri de acest gen, poartă cu sine o bucurie inertă şi superficială; cărţile ne dau o bucurie ce merge în străfunduri, ele discută cu noi, ne sfătuiesc şi se leagă de noi cu un soi de familiaritate activă şi pătrunzătoare; şi o carte nu pătrunde doar ea singură în sufletul nostru, dar face să pătrundă acolo şi titlurile altora şi în felul acesta una atrage după sine dorinţa după alta.
Secolul XVII cunoaşte şi el o impresionantă galerie de bibliofili. În Franţa, unul dintre cei mai renumiţi bibliofili a fost Mazarin, cardinal şi ministru al lui Ludovic al XIV-lea. Mare amator de cărţi şi manuscrise, acesta a avut o bibliotecă impresionantă pe care, încă din timpul vieţii, în 1643, a pus-o la dispoziţia publicului, ea devenind astfel prima bibliotecă publică din Franţa.
Colbert, ministrul de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea, a vrut să-l depăşească pe Mazarin şi a reuşit să adune într-o impresionantă colecţie peste 15000 de manuscrise şi volume imprimate. Toate cărţile erau legate în marochin şi aveau imprimat blazonul lui Colbert – o şopârlă.
În Anglia, Samuel Pepys (1633-1703), autorul celebrului Jurnal, avea o bibliotecă ce număra peste 3 000 de volume, în special incunabule, manuscrise valoroase şi balade tipărite.
În secolul XVIII bibliofilia începe să se practice pe baze din ce în ce mai ştiinţifice, cu atât mai mult cu cât îşi fac apariţia librari de mare erudiţie, cum au fost, de pildă, fraţii De Bure din Franţa, sau bibliotecari renumiţi, cum a fost Charles Nodier (1780-1844), bibliotecar al Arsenalului din capitala Franţei. În această perioadă microbul bibliofiliei atinge şi femeile celebre ale epocii. Marchiza de Pompadour (1721-1764) nu era doar o împătimită cititoare, ci şi o avizată bibliofilă de vreme ce poseda circa 4 000 de volume ornate de cei mai iluştri legători ai vremii. Nu era mai prejos nici ducesa de Berry (1798-1870), cu ale ei peste 2 500 de cărţi din diverse domenii, de la teologie la jurisprudenţă, de la ştiinţe şi arte la literatură şi istorie, majoritatea purtând blazonul ducesei. În aceeaşi perioadă, ducele de La Vallière era posesorul celei mai celebre biblioteci din secolul său, bibliotecă a cărei alcătuire a început-o procurând cărţi pentru nepotul Doamnei de La Vallière, celebra favorită a Regelui Soare. Nici ultima regină a Franţei, nefericita Maria Antoaneta, nu a scăpat de pasiunea pentru cărţi, acestea aflându-se pe rafturile bibliotecilor de la palatele Versailles, Trianon şi Tuileries. O altă bibliofilă împătimită a fost contesa de Verrue (1670- 1736), ale cărei cărţi valoroase erau adăpostite în superbe dulapuri cu marchetărie în baga şi aramă, căptuşite cu tafta verde şi acoperite cu marmură. Voltaire era un frecvent vizitator al salonului contesei.
Revoluţia franceză de la 1789, Perioada Directoratului şi a Primului Imperiu a fost o perioadă fastă pentru producţia de carte care se va tipări fără nici un fel de oprelişti, tehnologiile tipografice modernizându-se şi ele mult. Gustul pentru lectură se extinde tot mai mult. Şi în „perfidul Albion” iubitorii şi colecţionarii de cărţi devin tot mai numeroşi. Se detaşează figura lui Richard Herber (1773-1833), prieten apropiat al lui Walter Scott, considerat cel mai mare bibliofil din epocă. Era călăuzit de principiul că nici un gentleman nu poate să stea fără trei exemplare din aceeaşi carte, fiecare exemplar cu o menire bine precizată: unul pentru expus în bibliotecă, al doilea pentru uz, pentru cititul propriu-zis şi al treilea pentru a fi dat cu împrumut. Impresionanta lui bibliotecă număra peste 150 000 de volume.
Abia la începutul secolului XIX bibliofilia va renaşte, cel puţin în Franţa, din propria ei cenuşă datorită unor librari cum au fost Brunet, de Bure, Renouard şi graţie unor iubitori de carte cum a fost Charles Nodier, bibliotecar al Arsenalului din Franţa primei jumătăţi a secolului XIX, celebru bibliofil. În cartea sa intitulată „L’Amateur de livres” el îşi expune părerea conform căreia un bibliofil „îşi iubeşte cărţile aşa cum un prieten iubeşte chipul prietenului, cum un amant iubeşte portretul iubitei şi, asemenea amantului, bibliofilului îi place să împodobească ceea ce iubeşte.”
Aceasta a fost epoca de aur a bibliofiliei, a ocaziilor extraordinare, a unor descoperiri făcute zi de zi pe rafturile anticarilor şi pe tarabele buchiniştilor. A fost o epocă fericită în care, cu bani puţini, dar cu mult fler şi multe cunoştinţe, se putea alcătui o bibliotecă. Cel mai ilustru bibliofil al acestei perioade a fost Henri d’Orléans, duce de Aumale (1822-1897), posesorul celei mai mari biblioteci private care a supravieţuit Revoluţiei franceze, cel care a lăsat prin testament Institutului Franţei splendide exemplare de manuscrise, printre care celebra miniatură Les Très riches heures du duc de Bérry, opera fraţilor De Limbourg, renumiţi miniaturişti şi Le Livre d’Heures d’Etienne Chevalier ilustrată de Jean Fouquet cu unele dintre cele mai frumoase anluminuri din câte se cunosc. Aceste livres d’heures cuprindeau cele mai importante rugăciuni ce trebuiau spuse în fiecare zi, cărţi ilustrate de renumiţi miniaturişti în cunoscute centre ca Tours, Dijon, Paris şi la curtea ducelui de Berry.
În secolul XX îşi fac apariţia adevărate „legiuni” de bibliofili care se recrutează cu predilecţie dintre cei care exercitau profesiunile liberale, inclusiv librari, universitari, mari comercianţi iar temele colecţiilor devin din ce în ce mai diverse şi mai specializate: unii colecţionează marile ediţii ilustrate din secolul XVIII, alţii sunt pasionaţi de cărţile romantice, aşa cum un mare număr de bibliofili colecţionează ediţiile originale. Se formează mari biblioteci strict specializate unde se găsesc exclusiv cărţi de botanică, de istorie naturală, de vânătoare, cărţi erotice în detrimentul ediţiilor de texte clasice splendid imprimate.
Nu trebuie uitaţi marii bibliofili români, Nicolae Iorga, Alexandru Lapedatu, George Ţiţeica, Scarlat Callimachi, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Şerban Cioculescu şi foarte mulţi alţii care erau clienţii fideli ai unor librari şi anticari renumiţi din Bucureştiul de odinioară (Leon Alcalay, Hascal şi Choim Steinberg, Vogel, Fischer-Galaţi, Moritz Goldenberg, Iancu Eschenazy, Haran Nathan, majoritatea covîrşitoare reprezentanţi ai „poporului Cărţii”). Una dintre cele mai renumite librării bucureştene se numea, nu întîmplător, „Bibliofila” şi era a istoricului George Potra, „care cel dintâi la noi a înţeles că librăria mai este şi altceva decât o prăvălie în care se vând cărţi”, după cum consemnează diplomatul şi omul de litere Radu Crutzescu (cf. Magazin istoric nr. 1, ianuarie, 2006, p. 21)
Pe lângă ceea ce reprezintă o carte din punct de vedere literar, artistic, istoric sau sentimental, pentru un bibliofil mai intervin numeroase criterii specifice, care îl deosebesc de un simplu deţinător de cărţi: textul, ilustraţia, starea cărţii, legătura, provenienţa, criterii care, şi acestea, variază de la un bibliofil la altul. Dincolo de valoarea intrinsecă, a conţinutului, pentru un bibliofil cartea trebuie să se adreseze, în mod plăcut, se înţelege, şi unor simţuri: să fie frumoasă, să aibă un tuşeu plăcut, paginile să foşnească delicat şi, nu în ultiml rând, să degaje mirosul specific şi inconfundabil de tipăritură. O valoare în plus se conferă unor cărţi ce au autograful autorului, cărţile cu dedicaţie, cele care au nişte ex-libris – uri deosebite, care sunt ilustrate de mari artişti. Dar, despre toate acestea, vom vorbi într-un alt articol.
OFERTA 
.jpg)
