Despre boala
“Eu am zis: “Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”. Dar voi ca nişte oameni muriţi…” (Psalmul 81/6)
„Boala ne face cinstiţi, pentru că ne obligă să trăim ceea ce nu vrem să vedem.”
“Cauza oricărei boli este ignoranţa. Există boli cronice şi boli acute. Dar chiar şi accidentele se produc tot din cauza ignoranţei.” – Rgyud bzhi, cel mai vechi tratat de medicină tibetană. (Subconştientul cunoaşte viitorul, pentu că, în profunzimea fiinţei nu există timp şi nici spaţiu. Ştie că se va produce un accident şi în ce va consta. Într-un fel, chiar o parte din fiinţa omului vrea ca el sa aibă accidentul respectiv, ca un fel de autopuniţie, prin mecanisme psiho-somatice. E posibil ca acelaşi înger păzitor, care ne scapă, atunci când vine momentul din Voia lui Dumnezeu, să ne împingă sub roţile maşinii care ne va călca. Nu ştim ceea ce ne este de folos, iar “Dumnezeu, ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti.”)
Este vorba de ignoranţă ontologică (nu ştim ce înseamnă: “Cine sânt?”, “De unde vin?”, “Încotro mă duc?”, “Cine-ce-cum-unde este Dumnezeu, cum e cu mine în raport cu El?”, “De ce trebuie să suferim?”etc, întrebările fundamentale ale fiinţei umane). Din cauza acestei ignoranţe-uitări-neatenţii (v. prima, a 2-a şi a 3-a atenţie despre care îi vorbeşte Don Juan lui Castaneda), trăim egoist, adică pentru “mine contra restul”, în loc de “eu împreună cu restul, una cu “celălalt” în cadrul Unităţii multiuniversului”, în contra legii – stării de Unitate a multiuniversului (toţi sântem Una, aparente părticele ale Fiinţei Cosmice Unice care este aspectul cu formă al lui Dumnezeu) şi atunci sântem striviţi de puterea cosmosului.
Din cauza greşelilor existenţiale care se acumulează în timp, structurile informaţionale, apoi cele energetice şi apoi cele substanţiale-de carne ale fiinţei se degradează, entropizează şi apar bolile (care ar putea fi înţelese nu neapărat ca o dezordine, ci ca un alt fel/tip de ordine – a altor lumi, care înlocuieşte ordinea acestei lumi, nu întâmplător bolile sunt numite în jargonul ştiinţific „entităţi nosologice”).
„M-am îmbolnăvit”, „s-a îmbolnăvit” – sunt expresii curente care exprimă o realitate profundă!
Egoismul e o luptă contra Stării de Unitate a Realităţii (care, oricum nu poate fi spartă niciodată, nicicum), cu un lanţ vicios: neatenţie, ignoranţă, uitare – ontologice, egoism, ale cărui verigi se potenţează reciproc. Boala e un fel de entitate-program energo-informaţional autoconştient (posedă un fel de conştiinţă de sine), care îl trage pe om de mânecă (din partea lui Dumnezeu), încercând să-l facă să se trezească şi să fie cinstit faţă de el însuşi şi faţă de Dumnezeu şi deci şi faţă de “ceilalţi – universul” (ceea ce, de fapt e acelaşi lucru). Dacă omul nu se îndreaptă, bolile devin în timp, distructive, necruţătoare şi letale. Plus karma, vieţile anterioare, care există doar pentru ignoranţi, păcatul strămoşesc în sensul biblic etc. Bineânţeles această prezentare e super simplificată, lucrurile fiind extrem de complexe şi nuanţate, neputând fi înţelese cu mintea raţională, ca dealtfel tot ceea ce există (fiind minunat de incomprehensibil).
Rolul medicinei holistice (cu multiple ramuri: alopată, homeopată, naturistă, acupunctură etc, Qi Kung, T`ai Chi, Yoga chikitsa şi orice disciplină sapienţială tradiţională – în aspectul lor terapeutic, ramuri care ar trebui folosite de la caz la caz, în funcţie de context, singure sau împreună, simultan sau pe rând) – este de a câştiga timp pentru cel bolnav şi un nivel de suferinţă nu prea mare (dar nici prea mic: dacă o ducem prea bine d.p.d.v. al egoismului nostru şi nu ne e frică, se pare că nu mai vrem să evoluăm – să mergem mai departe), pentru ca să se apuce singur de treabă şi să facă ceva cu el însuşi conştient şi voluntar/deliberat, în sensul celor de mai sus. Un vindecat pasiv de către doctori care ar trebui să fie terapeuţi (therapeutos, din lb. greacă veche = cel care cunoaşte-trăieşte esenţa ascunsă a lucrurilor şi deci îi poate ajuta şi pe ceilalţi / însoţitor al celor aflaţi în nevoie, “Doctore vindecă-te întâi pe tine însuţi!…”; cum erau vechii „călugări” traco-daci, tristai polistai) se va reânbolnăvi (nu s-a umblat la cauza bolilor, ci doar la bolile ca simptom). Vezi dr. Jeanine Fontaine (specialistă în terapie intensivă – anestezie din Franţa, care a lucrat cu “chirurgul psihic” filipinez, un adevărat terapeut, care a fost Antonio Agpaoa). Sau vezi dr. Jean Marc Kespi (marele acupunctor francez, care a povestit despre cazul unei doamne căreia nu putea să-i facă nimic, deşi încerca din răsputeri, iar după ce i-a spus, doamna a replicat: “Desigur că îmi dau seama domnule doctor, dar măcar aveţi bunăvoinţa de mă însoţi cu compasiune pe parcursul bolii mele.”)
Iată o scurtă prezentare a perspectivei psihiatrului dr. Ronald David Laing: „Un terapeut trebuie să fie un specialist în atenţie şi conştientizare. În esenţă , psihoterapia este o întâlnire autentică între fiinţe umane.” Într-una dintre şedinţele sale de terapie: Un bărbat a venit să-l consulte. Povestea sa nu părea să aibă trăsături ieşite din comun – căsătorit, doi copii, o slujbă de birou; nu era nimic neobişnuit în viaţa lui, nici o dramă, nici un joc complex de circumstanţe speciale. „L-am ascultat”, a zis Laing; „i-am pus câteva întrebări; la sfârşit, omul a izbucnit în lacrimi şi a spus: „Pentru prima oară m-am simţit o fiinţă umană.” După care a urmat o strângere de mână şi atât. Momentele realmente decisive în psihoterapie, aşa cum ştie orice pacient sau terapeut care a trecut vreodată prin ele, sunt imprevizibile, unice, de neuitat, întotdeauna irepetabile şi adesea indescriptibile.”
Dr. Stanislav Grof a povestit într-o prelegere cum starea pacienţilor unui spital psihiatric din Praga s-a ameliorat considerabil psihic şi fizic în urma unei terapii cu LSD şi cum unii şi-au schimbat radical viziunea despre lume ca rezultat al terapiei, devenind serios interesaţi de yoga, meditaţie şi domeniul imaginilor mitice şi arhetipale. În timpul discuţiilor, un psihiatru de la Harvard a remarcat: „Mi se pare că i-aţi ajutat pe aceşti pacienţi cu problemele lor nevrotice, dar aţi făcut din ei nişte psihotici.” „Acest comentariu”, a explicat Grof, „este tipic pentru o neînţelegere larg răspândită şi foarte problematică în psihiatrie. Criteriile folosite pentru a defini sănătatea mentală – sentimentul identităţii, recunoaşterea spaţiului şi a timpului, percepţia mediului ş.a.m.d. – presupun ca percepţiile şi viziunile unei persoane să se conformeze cadrului mecanicist-cartezian-newtonian. Viziunea carteziană despre lume nu este numai principalul sistem de referinţă, ea este privită ca singura descriere validă a realităţii. Orice altceva este considerat de psihiatri convenţionali ca psihotic.” Observaţiile sale asupra experienţelor transpersonale i-au arătat cum conştiinţa umană pare capabilă de două moduri complementare de conştientizare. În modul cartezian-newtonian, percepem realitatea de zi cu zi în termeni de obiecte separate, spaţiul tridimensional şi timpul liniar. În modul transpersonal, limitările uzuale ale percepţiei senzoriale şi ale raţionamentului logic sunt depăşite şi percepţiile noastre se deplasează de la obiecte solide către tipare energetice fluide. Prin analogie cu perspectiva corpusculară complementară faţă de cea ondulatorie din fizica cuantică. „Pare să existe o tensiune dinamică fundamentală între cele două moduri ale conştiinţei. A percepe realitatea exclusiv în modul transpersonal este incompatibil cu funcţionarea noastră normală în lumea de zi cu zi, iar a experimenta conflictul şi ciocnirea dintre cele două moduri fără a fi capabil să le integrezi înseamnă psihoză. Simptomele bolii mentale pot fi văzute ca manifestări ale unui zgomot de interfaţă între cele două moduri ale conştiinţei. O persoană care funcţionează exclusiv în modul cartezian este de asemenea în stare de nebunie, nebunia culturii noastre dominante. O astfel de persoană poate să nu prezinte simptome manifeste, dar aceasta nu înseamnă că poate fi considerată sănătoasă mental. Asemenea indivizi duc îndeobşte o viaţă egocentrică, competitivă, orientată spre un scop. De regulă, ei sunt incapabili să găsească satisfacţie în activităţile obişnuite ale vieţii de zi cu zi şi devin alienaţi faţă de lumea lor interioară. Pentru oamenii a căror existenţă este dominată de acest mod de experienţă, nici un nivel de bogăţie, putere sau faimă nu le va da cu adevărat satisfacţie. Ei ajung îmbibaţi cu un sentiment de inutilitate, lipsită de sens şi chiar absurditate pe care nici un succes exterior nu-l poate risipi. O eroare frecventă a practicii psihiatrice curente este diagnosticarea oamenilor ca psihotici pe baza conţinutului experienţei lor. Observaţiile mele m-au convins că ideea despre ce este normal şi ce este patologic nu trebuie să se bazeze pe conţinutul şi natura experienţei oamenilor, ci pe modul în care acestea sunt manevrate şi pe gradul în care o persoană este capabilă să integreze aceste experienţe neobişnuite în viaţa ei. Integrarea armonioasă a experienţelor transpersonale este crucială pentru sănătatea mentală, iar sprijinul şi asistenţa înţelegătoare în acest proces sunt esenţiale pentru o terapie reuşită.” Cum spunea şi R.D. Laing: „În loc de spitale psihiatrice avem nevoie de ceremonii de iniţiere în care persoana să fie călăuzită prin spaţiul interior de oameni care au fost acolo şi s-au întors.” Persoanele psihotice experimentează adesea stări care seamănă izbitor cu cele ale misticilor. Iar misticii, evident nu sunt nebuni. După R.D. Laing: „Misticii şi schizofrenicii se găsesc în acelaşi ocean, dar misticii înoată, pe când schizofrenicii se îneacă.” S. Grof: „Eu însumi cred că LSD-ul (care induce accesul în nivelul arhetipal, de unde se nasc şi vin miturile) este cel mai puternic catalizator de vindecare/rezonanţă, dar au fost dezvoltate şi alte tehnici pentru a stimula organismul, a-l energiza într-un mod special, astfel încât potenţialul său de autovindecare să devină activ. Odată ce procesul terapeutic a fost iniţiat, rolul terapeutului este să faciliteze experienţele în curs de emergenţă şi să-şi ajute pacientul să învingă rezistenţele. Ideea aici este că simptomele bolilor mentale reprezintă elemente îngheţate ale unui tipar experienţial care trebuie completat şi integrat pe deplin, dacă se vrea ca simptomele să dispară. În loc să suprime simptomele cu medicamente psihoactive, acest gen de terapie le va activa şi intensifica pentru a determina experimentarea deplină, integrarea şi soluţionarea lor. Iar integrarea aceasta poate să includă experienţe transpersonale. Desfăşurarea completă a tiparelor experienţiale poate fi extrem de dramatică şi provocatoare, atât pentru pacient/client, cât şi pentru terapeut/consilier, dar eu cred că procesul terapeutic trebuie încurajat şi sprijinit, indiferent ce formă şi intensitate îşi asumă. În acest scop, deopotrivă terapeutul/consilierul şi pacientul/clientul trebuie să-şi suspende pe cât posibil cadrele conceptuale şi aşteptările pe durată procesului experienţial , care va lua adesea forma unui fel de călătorie de vindecare. [Notă: Asemenea călătoriei în Fantazia a lui Bastian, din „Poveste fără sfârşit” a lui Michael Ende sau a celei în spaţiul „interior” al lumii arhetipurilor din „Inner Guide Meditation” a lui Edwin C. Steinbrecher] Experienţa mi-a arătat că dacă terapeutul este dispus să încurajeze şi să susţină o asemenea aventură pe un teritoriu necunoscut, şi dacă pacientul este receptiv, ei vor fi deseori recompensaţi de succese terapeutice extraordinare.” În anii `60-`70 au fost dezvoltate multe tehnici terapeutice noi pentru mobilizarea energiilor blocate şi transformarea simptomelor în experienţe. Spre deosebire de abordările tradiţionale, limitate de cele mai multe ori la schimburi verbale, noile terapii, aşa-numite experienţiale, încurajează expresia non-verbală şi pun accent pe experienţa directă implicând organismul total. Esalen a fost unul din principalele centre ale acestei mişcări.
În mişcarea medicală holistă boala este privită ca o problemă a întregii persoane şi terapia nu se concentrează numai pe maladie, ci are în vedere fiinţa umană în întregime. Este o abordare multidimensională care implică diverse strategii de tratament – medical convenţional, vizualizări, consiliere psihologică, terapie prin mit şi altele – toate menite să iniţieze şi să sprijine procesul somato-psihic de vindecare inerent organismului. Problemele somatice şi cele emoţionale nu sunt separate de tiparele mai largi ale vieţii, incluzând aspecte generale de ordin social, cultural, filozofic şi spiritual.
În cazul şamanismului, ideile despre cauzalitatea bolii sunt foarte strâns legate de mediul ambiental şi social al pacientului. În timp ce medicina ştiinţifică occidentală a pus accentul pe mecanismele biologice şi procesele fiziologice care produc boala, principala preocupare a şamanismului este contextul socio-cultural în care apare boala. Procesul de îmbolnăvire este fie ignorat cu totul, fie i se atribuie o importanţă secundară. Un doctor occidental întrebat despre cauzele unei boli va vorbi despre bacterii sau tulburări psihice; un şaman probabil va menţiona competiţia, gelozia şi lăcomia. Farmece şi vrăjitoare, păcatul vreunui membru al familiei pacientului sau alt mod prin care pacientul sau familia lui au încălcat ordinea morală. Fiinţele umane sunt văzute în esenţă în două moduri: ca parte a unui grup social viu şi ca parte a unui sistem de credinţe culturale în care spiritele şi fantomele pot interveni activ în problemele oamenilor. Bărbaţii şi femeile nu sunt văzuţi predominant ca individualităţi, istoria vieţii lor şi experienţele personale, inclusiv bolile, sunt văzute ca o consecinţă a faptului că fac parte dintr-un grup social. În unele tradiţii contextul social este atât de accentuat încât organele, funcţiile corpului şi simptomele unui individ sunt legate inseparabil de relaţii sociale, plante şi alte fenomene din mediu. Spre exemplu, antropologilor care observau sistemul medical dintr-un sat din Zair le-a fost imposibil să rezume o simplă anatomie fizică din ideile despre corp păstrate în această cultură, deoarece delimitarea efectivă a persoanei era extinsă la un nivel mult mai larg decât ştiinţa şi filozofia occidentală clasică. Cercetarea cauzei şi pronunţarea diagnosticului pot fi uneori mai importante decât terapia efectivă. Întreaga procedură este în primul rând un eveniment social, pacientul fiind numai un simbol al conflictului din interiorul societăţii. Ţinta principală a acestor tehnici este să reintegreze starea pacientului în ordinea cosmică. Într-un articol clasic despre şamanism, Claude Lévi-Strauss a făcut o descriere detaliată a unui ritual complex de vindecare din America Centrală, în care şamanul vindecă o femeie bolnavă apelând la miturile culturii ei şi utilizând simbolistica adecvată pentru a o ajuta să-şi integreze suferinţa într-un întreg în care orice are semnificaţie. Odată ce pacienta înţelege condiţia ei în raport cu acest context mai larg, are loc vindecarea şi ea se însănătoşeşte. Ritualurile de vindecare şamaniste au adesea funcţia de a ridica conflicte şi blocaje inconştiente la un nivel conştient, unde pot evolua liber şi se pot soluţiona. Aceasta este şi dinamica fundamentală a psihoterapiei moderne şi există într-adevăr numeroase similarităţi între şamanism şi psihoterapie. Şamanii au utilizat timp de milenii tehnici terapeutice, ca împărtăşirea în grup a problemelor, psihodrama, analiza visului, sugestia, hipnoza, imaginaţia dirijată şi terapia psihedelică, până să fie redescoperite de psihologii moderni., dar există o diferenţă semnificativă între cele două abordări. În timp ce psihoterapeuţii moderni îi ajută pe pacienţii lor să construiască un mit individual cu elemente extrase din trecutul lor, şamanii le oferă un mit social care nu este limitat la experienţele personale anterioare. Într-adevăr, problemele şi nevoile personale sunt adesea ignorate. Şamanul nu lucrează cu subconştientul individual al pacientului, de unde apar aceste probleme, ci mai degrabă cu subconştientul colectiv şi social, care este împărtăşit de întreaga comunitate.
COMUNIUNEA CU INFINITUL
Muzica vizuala a tribului shipibo din Amazonia
de Howard G. Charing
„Ascuns in fundalul modelelor geometrice de mare complexitate ale artei tribului shipibo, se afla un concept care atesta omniprezenta unei realitatii magice si care poate provoca in egala masura tezaurul lingvistic al lumii occidentale cit si mintea rationala.
Aceste modele geometrice reprezinta mai mult decit o expresie a unicitatii creatiei, a corespondentei intre lumina si sunet, in care lumina poate lua oricind locul sunetului si invers, a uniunii sau fuziunii lucrurilor percepute ca fiind opuse. Ele devin un dialog continuu, ca un soi de comuniune cu lumea spiritului si cu puterile padurii tropicale. Arta vizionara a tribului shipibo aduce aceasta paradigma in forma fizica. Etnologul Angelika Gebhart-Sayer numeste acest act “muzica vizula”.
Tribul shipibo este unul dintre cele mai mari grupuri etnice din Amazonia peruana. Acestea au fiecare propria lor limba, traditii si cultura. Tribul shipibo numara in jur de 20,000 de oameni, care sint raspinditi in comunitati de-a lungul regiunii fluviale Pucallpa/ Ucayali. Shipibo sint vazuti in Amazonia ca maestri ayahuasca; multi dintre samanii aspiranti din regiune studiaza cu ei pentru a le invata limba, incantatiile si stiinta vindecatoare a plantelor.
Toate picturile textile, broderiile si manufactura artizanala sint transmise din generatie in generatie de catre femei. Fetele din trib sint initiate de mamele si bunicile lor inca de la o virsta frageda in aceasta practica. Tereza Shipiba, care colaboreaza cu noi in organizarea sejururilor amazoniene, spune: “cind eram copil mama mi-a stors in ochi picaturi din sucul fructelor de piripiri (o specie de “Cyperus sp.”), ca sa pot avea viziunea desenelor; acest lucru se face o singura data si efectul dureaza o viata intreaga”.
Complicatele desene shipibo isi au originea in lumea inefabila si nemanifestata a spiritului padurii tropicale. Desenele sint reprezentari ale Sarpelui Cosmic Anaconda , Marea Mama, creatoare a universului, numita Ronin. Pentru tribul shipibo pielea lui Ronin are o vibratie electrica radianta alcatuita din lumina, culoare, sunet si miscare si reprezinta intruchiparea tuturor modelelor si desenelor posibile din trecut, prezent si viitor.
Desenele pictate de indienii shipibo devin canale sau conductori pentru aceste fuziuni vibrationale multisenzoriale de forma, lumina si sunet. Desi in paradigma noastra culturala modelele geometrice sint percepute ca fiind inchise in limita materialului textil sau ceramic, pentru indienii shipibo aceste modele se extind cu mult dincolo de limita materialului in sine, insinuindu-se si imprimind lumea intreaga.
Una dintre provocarile cu care se confrunta mintea occidentala este aceea de a deveni constienta de relatia dintre aceste desene si muzica. Membrii tribului pot “auzi” un cintec sau o incantatie doar uitindu-se la desene sau invers, sa picteze un model urmind linia melodica a unui cintec.
Ca o demonstratie uluitoare a acestui lucru, două indience shipibo au pictat un vas ceremonial foarte mare, numit Mahuetá. Vasul era de aproape cinci picioare in inaltime si avea un diametru de trei. Niciuna dintre ele nu putea sa vada ce picteaza cealaltă, insa fluierau aceeasi melodie. In momentul in care au terminat de pictat, ambele laturi ale extrem de complexului model geometric s-au dovedit a fi identice, iar marginile se potriveau perfect.
Desenele shipibo se fac in mod traditional pe pinza de bumbac nevopsita (bumbac pe care adesea il cultiva singuri) sau pe bumbac vopsit in doua-trei rinduri cu scoarta de mahon, care da o nuanta distinctiva de brun. Pentru a picta, shipibo folosesc fie o bucata ascutita de chonta (bambus) sau un cui de fier, care odata impregnat in sucul fructelor de huito (Genipa Americana) si expus la aer, coloreaza pinza intr-un albastru maroniu spre negru.
Fiecare dintre desenele shipibo este unic, chiar si cele realizate pe bucati mici de pinza. Ele nu pot fi comercializate sau produse in masa. Am intilnit odata la Lima o femeie care a initiat un proiect comunitar finantat de catre guvern si care, printre altele, a creat un punct de vinzare pentru picturile si munca artizanala a tribului shipibo. Ea povestea ca o companie americana prestigioasa (Pier 1 Imports), indragostita de aceste desene, a comandat prin acest proiect douazeci de mii de pinze, toate cu acelasi design. Comanda n-a putut fi onorata niciodata, intrucit indienii shipibo n-au putut intelege ideea de a repeta acelasi desen.
Membrii tribului shipibo considera ca starea noastra de sanatate (care include atit dimensiunea fizica cit si cea psihologica) este dependenta de uniunea echilibrata dintre minte, spirit si corp. Daca vreun dezechilibru apare in oricare dintre acestea, sub forma unei emotii cum ar fi invidia, ura, supararea, acesta va genera un efect negativ asupra sanatatii unei persoane. Shamanul poate restabili echilibrul prin incantarea unui icaros. Acest icaros este generat de modelele geometrice ale armoniei, manifestate prin sunet in corpul persoanei. Samanul transforma in acest fel codul vizual in cod acustic.
Un element cheie al acestui dialog magic cu energiile care imbiba creatia si care se afla adinc incorporate in desenele tribului shipibo, il reprezinta interactiunea cu ayahuasca, pe care o realizeaza moraya , sau samanii shipibo. In starea profunda de transa indusa de ayahuasca, aceasta ii reveleaza samanului tiparul luminos de energie. Filamentele de lumina plutesc catre gura samanaului, unde se metamorfozeaza intr-o incantatie sau un icaro. Icaro devine un canal prin care curg modelele creatiei, impregnind corpul pacientului si aducind armonie sub forma modelelor geometrice. Corpul pacientului este astfel reechilbrat.
Ambitusul vocal al samanului shipibo cind incanteaza un icaro este uluitor, putind trece intr-un singur moment de la falsetul cel mai inalt la sunetul asurzitor al unei masinarii, iar mai apoi se poate transforma intr-un cintec de leagan linistitor.
Personal am trait aceasta experienta ca pe sentimentul ca fiecare celula a corpului meu plutea cufundata intr-o vibratie protectoare; chiar si aerul din jur parea sa vibreze in rezonanta acustica cu icaro-ul maestrului. Samanul stie cind vindecarea devine completa, intrucit aceasta coincide cu momentul in care modelele geometrice se contureaza distinct in corpul pacientului. Este posibil sa fie nevoie si de alte sesiuni care sa completeze vindecarea. In momentul in care modelele geometrice vindecatoare sint perfect reintregite si incorporate, rezultatul lucrarii poarta numele de Arkana. Modelul intern este menit sa fie permanent si sa protejeze spiritul acelei persoane.
Angelika Gebhart-Sayer, profesoara de etnologie , la Universitatea din Marburg noteaza: “In mod esential, terapia shipibo-conibo este o chestiune de aplicare a unui desen vizionar, realizata in conexiune cu restaurarea aurei. Samanul isi vindeca pacientul prin aplicarea unui model vizionar. Din punct de vedere spiritual, fiecare persoana se simte apoi impregnata si saturata cu modele. Samanul isi vindeca pacientul prin aplicarea unui cintec-model, care satureaza corpul pacientului si despre care se crede ca poate alinia energiile distorsionate, de natura fizica si psiho-spirituala, restaurind armonia in sistemele somatic, psihic si spiritual ale pacientului. Modelele sint permanente si ramin cu spiritul persoanei chiar si dupa moarte”.
Felul de a vedea lumea al tribului shipibo s-a conturat departe de structurile noastre lingvistice si de modelele psihologice. In ciuda faptului ca pentru occidentali nu este usor sa patrunda aceasta perspectiva, in profunzimea acestor modele geometrice se afla un limbaj simbolic complex. Cele mai importante forme din desenele shipibo sint patratul, rombul, octogonul si crucea. Simetria modelelor emanate de centru (care e lumea in care traim) constituie o reprezentare a lumilor interioare si exterioare, o harta a cosmosului. Crucea reprezinta constelatia Crucii Sudului, care domina cerul noptii si divide cosmosul in patru cadrane iar intersectia bratelor ei reprezinta centrul universului. Crucea devine astfel simbol cosmic, cel care reprezinta spiritul etern al unei persoane si uniunea dintre principiile masculine si feminine. Crucea devine insasi ciclul vietii si al mortii, cel care ne aminteste de marele act al creatiei universului si nu numai – al umanitatii si al propriilor nostre individualitati.
Modelele curgatoare mai mici, aflate in formele geometrice, constituie puterea radianta a Sarpelui Cosmic, care se rasuceste constant intre aici si acolo, creind universal pe masura ce se misca. Cercurile sint adesea o reprezentare a Sarpelui Cosmic Anaconda; in cercul in sine se afla punctual central al creatiei.
In traditia vestica, de la pitagoreici la Platon precum si pe parcursul Renasterii, muzica a fost folosita pentru a vindeca corpul si a eleva sufletul. De asemenea se credea ca muzica paminteana nu era decit ecoul slab al muzicii sferelor. Aceasta perspectiva a fost impartasita atit de artisti cit si de cei initiati in stiintele exacte pina in momentul aparitiei universului mecanic newtonian.
Joseph Campbell, probabil cel mai important cercetator al mitologiei, sugereaza ca exista un univers al vibratiilor armonioase, cu care inconstientul colectiv uman s-a aflat in permanent contact. Fiintele noastre vibreaza in ritmul cosmosului. Caile stravechi ale tribului shipibo si al altor popoare indigene continua sa reflecte acest ritm primar. Iar felul in care ei percep aceasta trecere a fortelor universale in forma fizica reprezinta cu adevarat comuniunea cu infinitul.”
În medicina tradiţională chineză, boala nu este văzută ca un intrus, ci ca o consecinţă a reţelei de cauze care au condus la dizarmonie şi dezechilibru. Totuşi, natura tuturor lucrurilor, inclusiv a organismului uman, este astfel încât există o tendinţă naturală de revenire la starea de echilibru dinamic. Intrarea şi ieşirea din echilibru este văzută ca un proces natural constant pe parcursul ciclului vieţii. În consecinţă, textele tradiţionale nu trasează o linie foarte bine delimitată între sănătate şi boală. Atât sănătatea, cât şi boala sunt văzute ca naturale şi făcând parte dintr-un continuum. Ele sunt aspecte ale aceluiaşi proces în care organismul individului se schimbă continuu în raport cu schimbarea mediului. Deoarece boala este uneori inevitabilă în procesul vieţii, sănătatea perfectă nu este scopul final nici al pacientului, nici al medicului. Ţelul medicinii chinezeşti este, mai degrabă, atingerea celei mai bune adaptări posibile la mediul total al individului. Pacientul joacă un rol important şi activ în urmărirea acestui ţel. În viziunea chinezească individul este responsabil de menţinerea propriei lui sănătăţi, şi într-o măsura şi mai mare încă, pentru refacerea sănătăţii când organismul este dezechilibrat. Medicul participă la acest proces, dar responsabilitatea principală revine pacientului. Este datoria individului să se menţină sănătos şi aceasta se face trăind conform cu regulile societăţii şi având grijă de corpul său într-un mod practic. Pe de altă parte, organismele pot suferi un proces de autotransformare şi autotranscendere, implicând etape de criză şi tranziţie şi rezultând o stare de echilibru cu totul nouă. Schimbările majore ale stilului de viaţă al unei persoane, incluse de o boală gravă, sunt exemple de astfel de răspunsuri creative care duc adesea persoana la un nivel de sănătate superior celui de care se bucura înainte de problema respectivă. Aceasta sugerează că perioadele de sănătate precară sunt stadii naturale în continua interacţiune dintre individ şi mediu. A fi într-un echilibru dinamic înseamnă să treci prin faze temporare de boală, care pot fi folosite pentru a învăţa şi a te dezvolta.
Recunoaşterea rolului stresului în apariţia bolilor conduce la importanta idee de boală ca „soluţionare a problemelor”. Datorită condiţionării culturale şi sociale, oamenii sunt în imposibilitate de a-şi elibera stresul în moduri sănătoase şi de aceea aleg – conştient sau inconştient – să se îmbolnăvească, în chip de cale de scăpare. Boala lor poate fi fizică sau mentală, sau se poate manifesta prin comportament violent şi imprudent, cum ar fi crima, abuzul de droguri, accidentele şi sinuciderile, care pot fi numite boli sociale. Toate aceste „căi de evadare” sunt forme de sănătate precară, indispoziţia fizică fiind unul din numeroasele moduri nesănătoase de a face faţă situaţiilor de viaţă stresante. De aici rezultă că tratarea bolii nu-l va face neapărat sănătos pe pacient. Dacă evadarea într-o anumită boală este blocată eficient de o intervenţie medicală, în timp ce situaţia stresantă persistă, acest lucru poate schimba cu totul reacţia persoanei într-un mod diferit, cum ar fi o boală mentală sau un comportament antisocial, care va fi la fel de nesănătos. O abordare holistică va trebui să privească sănătatea din această perspectivă largă, făcând distincţia clară între originile bolii şi manifestările ei. Altfel nu are prea mult rost să vorbim despre terapii de succes. Dacă suntem capabili să reducem bolile fizice, dar în acelaşi timp cresc bolile mentale sau crimele, nu s-a rezolvat nimic. Ideea de boală ca un mod de a face faţă situaţiilor de viaţă stresante conduce în mod natural la noţiunea de înţeles al bolii, sau de „mesaj” transmis printr-o anumită boală. Pentru a înţelege acest mesaj, sănătatea precară trebuie considerată ca o oportunitate de introspecţie, astfel încât problema originară şi motivele de alegere a unei anumite căi de evadare să poată fi aduse la un nivel conştient, unde problemele pot fi rezolvate. Aici pot juca un rol important consilierea psihologică, psihoterapia şi asimilarea integrală a miturilor în fiinţă, chiar şi în tratamentul bolilor fizice. Integrarea terapiilor fizice şi psihologice va echivala cu o revoluţie majoră în sistemul de sănătate, deoarece va necesita recunoaşterea deplină a interdependenţei minţii şi corpului în starea de sănătate şi boală. Primul pas în acest tip de (auto)vindecare va fi recunoaşterea pacienţilor că au participat conştient sau inconştient la apariţia şi dezvoltarea bolii lor şi, deci, că vor fi capabili, de asemenea, să participe la procesul de vindecare. În practică, această noţiune de participare a pacientului, care implică ideea de responsabilitate a pacientului, este extrem de problematică şi este negată puternic de majoritatea pacienţilor. Condiţionaţi cum sunt de cadrul cartezian, ei refuză să ia în considerare posibilitatea ca ei să fi participat la boala lor, asociind ideea cu blamul, vinovăţia şi judecat morală. Va fi important de clarificat ce se înţelege prin participarea şi responsabilitatea pacientului.
A se vedea şi consideraţiile conexe din lucrarea „Universul Holografic” de Michael Talbot (Editura Cartea Daath, 2004, pp. 114-116: Subcapitolele „Lipsa diviziunii între sănătate şi boală” şi „Puterea vindecătoare a nimicului” şi în general întreg Capitolul „Cânt trupul holografic”).
Notă: Cineva se mai poate îmbolnăvi şi din alte cauze:
greşelilor / blestemelor făcute de strămoşii săi (părinţi, bunici, străbunici, ori chiar linii colaterale etc până la al 4/n-lea neam). Karma negativă a familiei sale împletită cu soarta sa personală (karma sa negativă). De ex. în Deuteronomul 5:9-10: „…căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”
karmei sale negative prenatale (viaţa înainte de naştere; vieţile anterioare)
ca o încercare specială la care îl supune Dumnezeu, iar dacă o trece cu bine, răsplata pe care o va primi va depăşi infinit suferinţa pe care a îndurat-o
nici din cauza greşelilor sale, nici ale neamului său, ci ca să se arate prin el puterea lui Dumnezeu. De ex. în Ev. Ioan 9: 1-11: „Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.”
când omul acela este o fiinţă specială: un sfânt, maestru, acharya, bodhisatva, jivanmukta etc şi în mod conştient şi voluntar, din compasiune / milă preia asupra sa boala altuia, bolile altora, problemele karmice ale multora, pedeapsa Divină ce ar fi trebuit să se abată asupra multora şi pătimeşte el boala sau accidentul sau „întâmplările rele” etc (v. de ex. cazurile lui: Ramana Maharshi, Ramakrishna, Nisargadatta Maharaj, toţi jivanmuktas / cancere; Sf Grigorie Decapolitul / ciroză; unii Sfinţi din Patericul Egiptean / care au preluat asupra lor boli grave şi chiar şi îndrăciri; Sf Therese Neumann / boală laringiană a unui preot preluată; Sf Marianna de Jesus del Torres care a primit apariţia Marianică a aspectului Maicii Domnului „Our Lady of Good Success” Quito, care a preluat asupra sa – în mod expiatoriu pentru mântuirea sufletului unei colege călugăriţe care ducea o viaţă greşită – suferinţele iadului în simţurile fizice pe timp de 5 ani şi a suferit similar în mod expiatoriu pentru păcatele oamenilor din sec XX, ea trăind în sec. XVI; suferinţa expiatorie pentru mântuirea multor suflete de păcătoşi a copiilor cărora li S-a arătat Maica Domnului în aspectul Său de la Fatima etc etc). Şi cărora trebuie să le mulţumim cu toţii!
Vindecarea vine (când e cazul; sau oricum, suferinţa ori moartea sunt trăite / acceptate prin înţelegere şi încredere în Voia Divină, mai uşor, nu prin resemnarea neputinciosului, ci prin acceptarea Voii Divine de către acesta) prin: rugăciune, întoarcere către Dumnezeu cu căinţă, iertare a celorlalţi şi împăcare cu toţi şi cu sine însuşi, prin Tainele Bisericii, lucru cu sine însuşi în sensul disciplinelor sapienţiale (Yoga, Zen, Arte Marţiale ca Do etc) etc şi, mai ales, prin Mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem mereu, chiar deşi ne este acordată dintotdeauna şi total!
Nu toti bolnavii care se roaga se vindeca, dar toti bolnavii care se roaga pot fi siguri ca deschid o relatie speciala cu Dumnezeu, Care, oricum, va actiona cum crede El de cuviinta.
Fie să fim feriţi de orice rău, de boală şi de reaua întâmplare etc (= Să dea Dumnezeu să fie aşa, prin mila Lui.) şi să ne trezim înainte de a muri în prostie (ontologică sau obişnuită). Dacă nu, moartea este necesară, pentru a ne sparge limitările în care ne-am cantonat şi a ne permite să mergem mai departe, orice înseamnă acest “mai departe” (în cel mai rău caz, vom muri şi vom afla direct, de visu).
Add comment Posted in Cultura 10 iulie 2009
Nae Ionescu a fost un personaj fascinant. Dupa Maiorescu, a avut cei mai straluciti discipoli, fosti studenti si colaboratori ai sai, in frunte cu Emil Cioran si Mircea Eliade. Intre cei ramasi 